Considerente privind Populația și Piața Muncii

Capitolul 1. Considerente privind populaţia şi piaţa muncii

1.1. Populaţia, oferta şi cererea de forţă de muncă

Resursele umane, prin dimensiunea, structura şi calitatea lor reprezintă factorul esenţial al existenţei şi evoluţiei unui sistem economic. Modificarea stării populaţiei în timp exercită o presiune asupra celorlalte structuri (componente) ale unei societăţi: economice, educaţionale, ecologice, sanitare, implicând adoptarea unor programe cu caracter social, demografic, sanitar, care să susţină menţinerea caracteristicilor biologice ale efectivului populaţiei.

De asemenea, numărul şi mai ales calitatea resurselor de muncă (nivel de instruire, structuri sectoriale) determină dimensiunea activităţilor economice şi sociale.

La rândul său, gradul de dezvoltare a unei societăţi influenţează în măsură importantă fenomenele demografice (natalitatea, mortalitatea, starea de sănătate, speranţa de viaţă la naştere), condiţionând în mod direct numărul şi structura populaţiei.

Populaţia , categoria statistică (demografică) cu cea mai largă sferă de cuprindere în cadrul resurselor umane, reprezintă o colectivitate de persoane legate între ele prin trăsături esenţiale comune, care îşi are reşedinţa într-un anumit spaţiu geografic (localitate, regiune, ţară, continent, mapamond).

Totalitatea persoanelor care se includ într-o anumită populaţie formează volumul, dimensiunea sau efectivul populaţiei. În funcţie de caracteristicile demografice, social-economice, culturale, în cadrul unei populaţii pot fi determinate diferite structuri (subpopulaţii): pe sexe, pe grupe de vârstă, pe medii (urban-rural).

Populaţia este studiată în strânsă legătură cu caracteristicile de spaţiu şi timp. Evoluţia în timp a stării populaţiei, privită ca efectiv, structură, sub impactul unor factori social-economici şi culturali, are loc datorită unor fenomene demografice: intrări în sistemul populaţiei prin natalitate şi imigrare, ieşiri din sistem prin mortalitate şi emigrare. într-un sistem demografic deschis, modificarea numărului şi structurii populaţiei se produce atât datorită mişcării naturale a populaţiei (naşteri, decese), cat şi datorită mişcării migratorii (imigrări, emigrări), spre deosebire de sistemul demografic închis, unde au loc intrări (ieşiri) numai în (din) interiorul sistemului prin naşteri şi respectiv decese.

Resursele umane reprezintă ansamblul persoanelor dintr-un anumit spaţiu, privite simultan sub aspect cantitativ (ca număr) şi calitativ (nivel de competenţă, de educaţie, nivel de formare profesională, stare de sănătate). Acest concept face astfel legătura între numărul şi structura demografică a persoanelor care alcătuiesc o colectivitate, pe de o parte, şi nivelul lor de competenţă (cunoştinţe, aptitudini, deprinderi de muncă), pe de altă parte.

Premisele teoretice ale analizei pieţei muncii sunt: munca şi rolul ei în dezvoltarea social-economică; teoria pieţei şi a preţurilor în general.

Piaţa muncii prezintă spaţiul economic în care tranzacţionează în mod liber utilizatorii de muncă (deţinătorii de capital) în calitate de cumpărători şi posesorii resursei de muncă, în calitate de vânzători, în care, prin mecanismul preţului muncii, al concurenţei libere între agenţii economici, al altor mecanisme specifice, se ajustează cererea şi oferta de muncă.

Oferta de muncă constituie acele resurse de muncă, acel potenţial de muncă, care se încadrează în categoria de ofertă pe baza criteriului salarizării. Oferta de muncă se manifestă prin cerere de locuri de muncă salariată, în angajarea ca salariaţi.

Cererea de muncă are ca punct de plecare nevoia de servicii-muncă din partea utilizatorilor acesteia (întreprinderi, administraţii, bănci). condiţia generală a transformării nevoilor de muncă în cerere de muncă este salarizarea (remunerarea); aceasta se concretizează în oferta de locuri de muncă salariate.

Cererea şi oferta de muncă sunt categorii şi mărimi dependente, pe de o parte, de dezvoltarea economico-socială, de amploarea şi structurile activităţilor economice şi ale acţiunilor sociale şi, pe de altă parte, de fenomenele şi procesele social-demografice. Caracterul specific al pieţei de muncă poate fi pus în evidenţă prin următoarele aspecte:

a) cererea de muncă este, pe termen scurt, practic, nemodificată; cererea de noi locuri de muncă presupune dezvoltarea activităţilor existente şi iniţierea altora noi, probleme complexe care nu se pot realiza decât în timp;

b) oferta de muncă, la rândul ei, se formează într-un orizont de timp îndelungat, timp în care noua generaţie ajunge la vârsta de legală de muncă şi se instruieşte;

c) oferta de muncă (cu gradul ei de instrucţie, cu calificările ei) îşi pune amprenta asupra modului de satisfacere a cererii de muncă;

d) mobilitatea redusă a forţei de muncă, a posesorului acesteia; oamenii sunt ataşaţi mediului social-economic în care s-au format şi unde trăiesc; avantajele economice oferite de alte zone (localităţi) nu îşi exercită nelimitat rolul în ceea ce priveşte deplasările oamenilor spre noi locuri de muncă;

e) oferta de muncă depinde şi de alţi factori decât cei economici (vârsta, starea sănătăţii, psihologia oamenilor);

f) eterogenitatea cererii şi ofertei de muncă, neconcordanţa dintre structurile acestora fac ca substituirea între diferitele ei componente să fie redusă.