Contabilitatea Relațiilor cu Personalul

CAP. 1 POLITICI SALARIALE

1.1. Probleme, evoluţii şi tendinţe privind piaţa muncii

De la începutul noului mileniu, sensul expresiei "carieră fără frontiere" a fost, inevitabil poate, extins pentru a include şi o extindere a carierei, care este literalmente, geografică (Carr S., 2004). Noul muncitor este astăzi mai puţin constrâns decât înainte de graniţele naţionale şi limitările imigraţiei. Au apărut noi unităţi de măsură pentru barierele geografice aflate în calea dezvoltării carierei. Pe această nouă piaţă a muncii, teoretic larg deschisă, emigranţi talentaţi se orientează nu numai spre zonele urbane locale, ci tind să se grupeze din toate colţurile lumii, în noi oraşe globale.

2006 - anul mobilităţii forţei de muncă (Raporturi de muncă, 2006). Comisia Europeană (C.E.) a decretat anul 2006 drept "an al mobilităţii lucrătorilor". Cu conotaţii geografice şi ocupaţionale, "mobilitatea" ar urma să aducă beneficii atât patronilor cât şi angajaţilor. Momentul a coincis cu mai multe iniţiative legislative sau de altă natură aflate pe agenda socială a Uniunii Europene (U.E.). S-au dat decizii privind deschiderea pieţei muncii pentru noile state membre după 1 mai 2006, s-a lansat un portal web inventariind locurile de muncă vacante în întreaga U.E., s-a promovează un proiect de Directivă care stimulează mobilitatea pensiilor şi se monitorizează efectele aplicării "Planului de acţiune privind meseriile şi mobilitatea", lansat în anul 2002.

Vector de consolidare a infrastructurii pieţelor muncii în Uniunea Europeană, mobilitatea contribuie la creşterea competitivităţii şi la o mai deplină angajare a forţei de muncă. Mişcarea lucrătorilor dintr-o ţară în alta şi dintr-o meserie în alta în funcţie de necesităţi contribuie la crearea unei autentice pieţe interne unice pe dimensiunea forţei de muncă.

Permiţându-se salariaţilor să se mişte liber, se creează mediul unei mai solide coeziuni sociale, obiectiv fundamental al construcţiei europene.

Piaţa muncii în U.E. este caracterizată printr-un şomaj ridicat în mai multe regiuni şi sectoare, iar în altele, dimpotrivă, prin lipsă de personal calificat. Discrepanţele se înregistrează şi pe categorii de vârstă. Dacă media şomajului în U.E.-25 este de 9%, la tineri el se apropie de 19%. O mai mare mobilitate ar ajuta la egalizarea acestor "vârfuri" nedorite.

Mobilitatea activează abilităţi latente ale individului. Un român care a lucrat în Spania este mai bine pregătit pentru schimbare decât unul care a stat acasă. Schimbarea locului de muncă îi dezvoltă omului abilităţile profesionale şi personale, îi îmbogăţeşte cunoştinţele, îi oferă mai multă satisfacţie a muncii şi, pe ansamblul societăţii, creşte gradul de angajare a forţei de muncă.

Contextul globalizării impune şi el o mai multă mobilitate angajaţilor. Schimbarea ţării în care lucrezi poate fi benefică, chiar dacă implică eforturi şi sacrificii.

Prima problemă dificilă este găsire unui loc de muncă într-un mediu necunoscut, uneori chiar ostil, care implică schimbarea limbii de comunicare, a locuinţei, a vecinilor şi a prietenilor. Apar costuri legislative, administrative şi personale în legătură cu mutarea dintr-o ţară în alta. Oamenii dinamici, întreprinzători, harnici, printre ei mulţi români, îşi vor asuma riscurile, vor renunţa la comoditatea cotidiană în căutarea unui venit suplimentar.

Prin desemnarea anului 2006 drept an al mobilităţii lucrătorilor, U.E. si-a propus trei obiective:

a) să atragă atenţia asupra:

- dreptului lucrătorilor de a circula liber în ţările membre;

- existenţei posibitităţilor de mobilitate profesională (ocupaţională);

b) să promoveze schimbul de practici pozitive între actorii interesaţi din diverse ţări, îndeosebi autorităţi publice, parteneri sociali şi operatorii economici particulari;

c) să promoveze o mai profundă analiză a fluxurilor de muncă în interiorul U.E., identificând obstacolele şi motivaţiile mobilităţii.

Pe agenda Parlamentului European s-a înscris posibilitatea de transfer, dintr-un stat membru în altul, a dreptului la pensie.

S-au alocat fonduri pentru studii asupra mobilităţii forţei de muncă şi pentru ameliorarea statisticilor în domeniu..

La 1 mai 2004, momentul ultimei extinderi a U.E., 12 dintre vechile state membre au impus perioade de tranziţie în care se menţin restricţii la intrarea lucrătorilor din statele nou venite. Trei state nu au aplicat restricţii: Marea Britanie, Suedia şi Irlanda. Dintre noile state membre, trei au apelat la reciprocitate, impunând şi ele restricţii în sens invers: Polonia, Slovenia şi Ungaria.

Restricţiile s-au impus pentru o perioadă iniţială de doi ani, cu posibilitate de prelungire cu încă trei şi apoi cu încă doi. Austria a prelungit perioada cu încă doi ani, după 1 mai 2006, în ciuda faptului că deţinea preşedinţia Uniunii Europene. Ambasadorul Austriei la U.E. a declarat că nu se va putea opune cererii ţării sale, ţinând cont de apropierea geografică a Ungariei, Slovaciei şi Cehiei. Statisticile nu justifică prelungirea perioadei de tranziţie. În Suedia, într-o jumătate de an de la liberalizare, după 1 mai 2004, s-a înregistrat o creştere de numai 0,07% a intrărilor de lucrători din noile state membre. "Instalatorul polonez" a rămas doar o legendă, pentru că în Marea Britanie, într-un an de zile după extindere, s-au înregistrat numai 95 de cereri din partea polonezilor pentru angajare ca instalatori. Imobilismul "apasă" greu asupra pieţelor muncii din U.E. Mai puţin de 2% din lucrători şi-au părăsit ţara de origine pentru a lucra în altă ţară. În nouă state membre, 40% din lucrători nu şi-au schimbat locul de muncă în ultimii 10 ani. În ciuda acestor evidenţe, persistă teama de "invazie" a forţei de muncă mai competitivă din noile state membre

Principalele fluxuri ale forţei de muncă în interiorul U.E.-25 în primele 6 luni după extindere au fost modeste, sub aşteptări. Statisticile demonstrează clar că pericolele au fost mult exagerate. În acelaşi timp, în vechile state membre mobilitatea forţei de muncă este scăzută, în general. În ţările care nu au impus restricţii, într-o perioadă de un an şi jumătate de la extindere, peste 250.000 de est-europeni au depus cereri de a lucra în Marea Britanie, în timp ce în Irlanda au intrat 85.000, iar în Suedia 22.000.

Dacă forţa de muncă se deplasează dinspre ţările mai sărace spre cele mai bogate, pensionarii circulă în sens invers. Ambasadorul Austriei la U.E. a prezentat date relevante la mijlocul lunii ianuarie 2006: dacă numărul lucrătorilor spanioli în Germania este de circa 300.000, cel al pensionarilor germani stabiliţi în Spania a depăşit cu mult un milion.

În plus, tot mai mulţi germani pleacă în alte ţări în căutarea unui loc de muncă. Conform Agenţiei Reuters, în anul 2004 peste 150.000 de germani au plecat la muncă în alte ţări, mulţi dintre ei înalt calificaţi, în felul acesta înregistrându-se cel mai mare exod de forţă de muncă germană din anii '40 până în prezent. Ambasada Australiei în Berlin recrutează forţă de muncă, iar în mod surprinzător, firmele de construcţii din nordul Italiei angajează muncitori germani.

Oferta de forţă de muncă românească se află pe locul 2 după cea poloneză, între noile state membre (şi cele în curs de aderare), de aceea firmele care au câştigat licitaţiile pentru "anul mobilităţii" au în vedere şi ţara noastră, chiar dacă nu este încă membră a U.E. Complementarităţile de astăzi între piaţa muncii din România şi cele din actualele state membre nu vor fi aceleaşi şi nu vor oferi aceleaşi oportunităţi peste 2, 3 sau 7 ani. O parte dintre românii disponibili se vor fi instalat în ţări mai "primitoare", iar altora li se vor fi creat condiţii de muncă atractive la ei acasă. Asemenea argumente nu pot fi ignorate.

Un studiu întreprins la nivel internaţional (Capital, 2006) asupra unui număr de 33000 de companii din 23 de ţări de către compania Manpower, relevă faptul că 40% din angajatorii mondiali au probleme în acoperirea necesarului de personal, iar tot mai puţini oameni vor intra pe piaţa muncii în următorii 20 de ani.