Contracte Futures

CAPITOLUL 1

Definiţie şi caracteristici ale contractelor futures

Istoria modernă a tranzacţiilor futures a început pe la 1800. In 1848, datorită extinderii considerabile a comerţului cu cereale, s-a constituit o piaţă centralizată – Chicago Board of Trade (CBOT) care în primii ani încheia doar contracte forward. Totuşi, contractele forward aveau o serie de neajunsuri. Ele nu erau standardizate din punctul de vedere al calităţii sau al datei livrării şi de multe ori se întâmpla ca unii dintre participanţii la tranzacţii să nu-şi îndeplinească angajamentele asumate anterior. Drept urmare, în 1865 Chicago Board of Trade a făcut un pas major în oficializarea comerţului cu cereale prin instituirea unor înţelegeri standardizate, numite contracte futures. Contractele futures, spre deosebire de contractele forward, sunt standardizate din punct de vedere al calităţii, cantităţii, datei şi locului de livrare a mărfii supuse tranzacţionării.

Un mecanism de garantare a fost pus la punct chiar în acelaşi an pentru a elimina situaţiile în care vânzătorii şi cumpărătorii nu-şi respectau obligaţiile contractuale. (Acest mecanism presupunea ca operatorii de pe piaţă să depună anumite sume sau alte valori care să ofere garanţii că prevederile contractuale vor fi îndeplinite.) Datorită acestor transformări fundamentale, au fost puse în practică acele principii ale tranzacţiilor futures pe care le întâlnim şi în prezent. Dar nimeni nu-şi putea măcar imagina cât de mult se va schimba şi dezvolta această “industrie” în secolul următor.

Evoluţia produselor bursiere a fost determinată de necesităţile agenţilor economici. Produsele bursiere moderne sunt produse derivate: suportul lor îl reprezintă un alt activ bursier, existenţa acestora depinzând fundamental de acestea.

Contractele futures intră în această categorie: cotaţia futures depinde de cotaţia spot, reprezentând în fapt o previzionare la un anumit termen a cursului zilnic pentru o anumită marfă. Această previzionareeste rezultatul mai multor factori care acţionează concomitent la un moment dat: condiţiile cererii şi ofertei pentru marfa pentru care se încheie contractul futures, factori economici la nivel micro şimacroeconomic, aşteptările agenţilor economici (raţionale, obiective sau subiective).

Fundamentarea pieţei produselor derivate are la bază, de regulă, riscul, care provine din deţinerea unuiactiv în piaţa spot. Cea mai simplă definiţie a riscului, acceptată în mediile economice, este aceea căriscul este generat de expunerea la incertitudine. Delimitarea celor două componente ale riscului,respectiv, incertitudinea şi expunerea la incertitudine, face posibilă demararea activităţii de gestionare a riscului.

În general, fiecare organizaţie si fiecare persoană prezintă o atitudine diferită faţă de riscurile potenţiale. Acestea atitudini se traduc în indiferenţa faţă de risc şi aversiunea faţă de risc. Cele două niveluri au un grad mare de subiectivitate, dar identificarea lor reprezintă primul pas în vederea reducerii/măririi gradului de incertitudine provocat de un risc. Astfel, Gestionarea Riscului (sau managementul riscului) este modalitatea de definire a nivelului de risc dorit de organizaţie, identifică nivelul de risc existent şi foloseşte instrumentele derivate ori alte instrumente financiare pentru a ajusta nivelul de risc existent către cel dorit. În acest sens, în piaţa futures, un nivel ridicat de risc îşi asumă speculatorii, iar unul scăzut - hedgerii.

Contractul futures reprezintă o înţelegere între părţi - un cumpărător şi un vânzător - de a cumpăra sau vinde un activ oarecare (marfă, valută, titlu de valoare) la o dată viitoare.

Toate clauzele contractului futures sunt standardizate: preţ, cantitate, scadenţă. De asemenea fiecare bursă stabileşte pentru fiecare tip de contract limitele de variaţie ale preţului în cadrul unei şedinţe de tranzacţionare, pasul de variaţie (tick), lunile de scadenţă, ultima zi de tranzacţionare şi preţul de regularizare. Aceste caracteristici sunt cuprinse în Specificaţia contractului futures.

În funcţie de activul de bază, contractele futures pot fi împărţite în două mari categorii: contracte futures pe mărfuri (commodity futures) şi contracte futures financiare (financial futures), acestea din urmă având drept activ suport un activ financiar (cursul unei valute faţă de o altă valută, un indice bursier, rata dobânzii).

Dintre acestea, contractele futures financiare au cunoscut o răspândire extraordinară datorită existenţei unui mediu economic mai puţin stabil, caracterizat de frecvente variaţii ale ratelor dobânzilor, de creşteri pronunţate ale volumului datoriei publice şi de o mai mare interdependenţă financiară a statelor lumii.

Contractele futures pe valute au fost introduse în 1972 şi au precedat contractele la termen pe rata dobânzii. În anii ce au urmat importanţa lor a crescut, cele mai tranzacţionate fiind cele care au drept activ suport: lira sterlină, yen-ul japonez, francul elveţian, euro.

Importanţa acestor contracte rezidă din scopul în care sunt folosite: societăţile comerciale cu activitate curentă de import-export se folosesc de aceste instrumente contractual pentru a se proteja împotriva variaţiilor nefavorabile de curs.