Contractul de Locațiune

ARGUMENT

Contractele de locaţiune dau naştere la obligaţii atât faţă de locatar cât şi faţă de locator; fiecare din părţi având clare sarcinile ce li se cuvin în derularea contractului.

Având în vedere că acest contract nu este translativ de proprietate obligaţiile părţilor sunt diferite de celelalte contracte.

Locaţiunea reprezintă o vânzare a folosinţei şi se deosebeşte de contractele de vânzare-cumpărare prin faptul că se transmite numai dreptul de folosinţă ca drept de creanţă asupra lucrului, nu un drept real.

Chiar dacă lucrul dat în locaţiune este producător de fructe, locatarul dobândeşte proprietatea fructelor nu în virtutea locaţiunii, ci ca accesoriu al folosinţei, locatorul fiind obligat să-i asigure numai folosinţa lucrului, nu şi dobândirea proprietăţii fructelor.

Locaţiunea este un contract prin care o persoană , numită locator, se obligă să asigure unei alte persoane, numită locatar (chiriaş), folosinţa temporară, totală sau parţială a unui bun în schimbul unei sume de bani sau alte prestaţii, numită chirie (art. 1411 Cod civil).

Locaţiunea este un contract prin care o persoană, numită locator, se obligă să asigure unei alte persoane, numită locatar (chiriaş), folosinţa temporară, totală sau parţială, a unui bun în schimbul unei sume de bani sau alte prestaţii, numită chirie (art. 1411 C. civil).

Locaţiunea lucrurilor este un contract prin care una din părţile contractante se îndatoreşte a asigura celeilalte folosinţa unui lucru, pentru un timp determinat, contra unui preţ determinat (art. 1411 C.civ.).

Locaţiunea lucrărilor este un contract prin care una din părţi se îndatoreşte drept un preţ determinat, a face ceva pentru cealaltă parte (art. 1412 C.civ.).

Se consideră locaţiune orice orice concesiune temporară a unui imobil drept o prestaţie anuală, ori sub ce titlu ar fi făcută .

O asemenea concesiune nu trece către cesionar nici o proprietate, chiar dacă s-a stipulat contrariul, ceea ce va fi fără nici un efect (art. 1414 C. civ.).

Conform art. 1413 C. civ. locaţiunile sunt de mai multe feluri şi au regulile lor proprii.

Locaţiunea „edificiilor şi aceea a mişcătoarelor” se numeşte închiriere.

Locaţiunea fondurilor rurale se numeşte arendare.

Locaţiunea muncii şi a serviciului se numeşte prestaţia lucrărilor.

„Luarea săvârşirii unei lucrări drept un preţ determinat, când materialul se dă de acela pentru care se execută o lucrare” se numeşte antrepriză.

Noţiunea provine de la verbul din limba latină locare – a închiria (a da cu chirie, în arendă). În limba latină există şi verbul conducere – a lua cu chirie, motiv pentru care contractul este denumit locatio – conductio. În limba română noţiunea de locaţiune se foloseşte atât pentru darea, cât şi pentru luarea în locaţiune.

Deşi art. 1411 C. civil prevede că transmiterea folosinţei „se face pentru un timp determinat”, în realitate contractul se poate încheia şi fără a se arăta durata folosinţei, însă locaţiunea nu poate fi perpetuă (veşnică)1.

CAP.1 DESCRIEREA CONTRACTUL DE LOCAŢIUNE

Noțiunea contractului de locațiune

1. Locațiunea este un contract prin care o persoană, numită locator, se obligă să asigure unei alte persoane, numită locatar (chirias), folosința temporară, totală sau parțială, a unui bun în schimbul unei sume de bani sau alte prestatii, numită chirie (art. 1411 C.civ.).

Locațiunea (deși se poate spune că reprezintă o "vânzare" a folosinței) se deosebește de contractul de vânzare-cumpărare prin faptul că transmite numai dreptul de folosință - ca drept de creanță - asupra lucrului, iar nu un drept real. Chiar dacă lucrul dat în locațiune este producator de fructe, locatarul dobandește proprietatea fructelor nuîin virtutea locațiunii, ci ca accesoriu al folosinței, locatorul fiind obligat să-i asigure folosința lucrului, nu și dobandirea proprietății fructelor. Astfel fiind, dacă contractul are ca obiect numai dobândirea unor fructe, (de exemplu, arborii din padure, recolta de pe câmp etc.), contractul nu poate fi calificat locațiune, ci vânzare-cumpărare. Cu atât mai puternic cuvant, contractul nu poate fi calificat locațiune, ci vânzare-cumpărare, dacă are ca obiect produse (foloase trase prin consumarea substanței lucrului), deoarece folosința locativă nu poate să absoarbă lucrul însuși și puterea lui productivă .

2. Varietățile contractului de locațiune. În Codul civil și alte acte normative reguli speciale sunt prevăzute pentru locațiunea fondurilor rurale (bunurilor agricole) - numită contract de arendare - și pentru locațiunea unor suprafețe locative - numită contract de închiriere.

Subliniem însă, că aceste contracte reprezintă numai varietăți ale locațiunii de drept comun, iar nu contracte speciale distincte, astfel încat le sunt aplicabile dispozițiile referitoare la locațiune, analizate în cadrul acestui capitol, în măsura în care legile speciale privind închirierea suprafețelor locative și arendarea bunurilor agricole nu prevad norme speciale.

Mai precizam că, asemanator contractului de vânzare-cumpărare, parțile pot încheia, anterior locațiunii, un antecontract de locaține (promisiune unilaterală sau bilaterală), guvernat de regulile generale aplicabile contractelor (inclusiv promisiunii de vânzare), ținând însă seama că locațiunea, deci și antecontractul de locațiune, este - în principiu - un act de administrare .