Controlul fiscal al statului

CONTROLUL FISCAL AL STATULUI

CAP.I. CONCEPTE, DEFINIŢII, OBIECTIVE, FORME,

SANCŢIUNI, ALE CONTROLULUI FISCAL

În prezent, în România, administrarea impozitelor şi taxelor este realizată prin legi speciale, pentru fiecare funcţie principală a administrării (înregistrare, declarare, colectare, control fiscal şi contencios administrativ).

Pentru realizarea unei administrări eficiente a impozitelor şi taxelor apare necesitatea cuprinderii tuturor prevederilor referitoare la acest domeniu, într-un cod de procedură fiscală. Acest lucru va uşura, pe de o parte, activitatea organelor fiscale şi, pe de altă parte, va conduce la cresterea gradului de conformare voluntară a contribuabililor.

Codul de procedură fiscală reprezintă baza de aplicare a tuturor legilor fiscale speciale care se adresează contribuabilului asigurând:

- crearea unui cadru unitar pentru procedura de impozitare la toate categoriile de impozite;

- degrevarea legislaţiei fiscale speciale de prevederile procedurale, în esenţă identice, evitând în acest fel repetarea procedurilor în fiecare din aceste legi;

- uşurarea activităţii de administrare, întrucât toate prevederile procedurale care se utilizează în această activitate sunt cuprinse într-o singură lege.

Codul de procedură fiscală se aplică pentru administrarea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat, bugetului local, precum şi pentru administrarea altor venituri bugetare. Părţile implicate în raportul juridic fiscal, sunt în primul rând statul şi contribuabilul dar şi alte persoane, precum împuterniciţii şi curatorul fiscal. Principiile generale de conduită în administrarea impozitelor şi taxelor sunt aplicarea unitară a legislaţiei fiscale, dreptul de apreciere al organului fiscal, rolul activ al acestuia, secretul fiscal, obligaţia de cooperare a contribuabilului, buna credinţă în relaţiile dintre cele două părţi, prevalenţa criteriului economic în analiza stării de fapt fiscale.

Unul dintre principiile cele mai importante ale codului de procedură fiscală este dreptul contribuabilului de a fi ascultat. Acest principiu are în vedere evitarea luării unor decizii pripite din partea administraţiei fiscale, servind astfel interesului administrativ, deoarece uşurează elucidarea unei stări de fapt reale şi conduce la evitarea contestaţiilor, costisitoare din punct de vedere al efortului şi timpului.

Un alt principiu important în administrarea fiscală este principiul prevalenţei economicului asupra juridicului conform căruia, atunci când fiscul acţionează în vederea stabilirii impozitului, acesta trebuie să surprindă realitatea şi nu aparenţa. Astfel, sunt impozitate toate veniturile şi valorile patrimoniale indiferent dacă activităţile din care sunt obţinute acestea îndeplinesc sau nu cerinţele legale, precum şi rezultatele economice ale unor acte juridice nevalabile.

O mare importanţă în întreaga procedură de impozitare îi revine principiului proporţionalităţii. Acest principiu presupune ca organul fiscal, în exercitarea dreptului său de apreciere, să acţioneze rezonabil şi echilibrat în toate actele şi deciziile sale, asigurând o justă proporţie între scopul urmărit şi mijloacele realizate pentru atingerea acestuia.

Dispoziţiile generale privind raportul de drept material fiscal reglementează categoriile de creanţe fiscale, naşterea şi stingerea creanţelor fiscale, creditorii şi debitorii creanţelor fiscale şi a obligaţiilor corelative acestora, precum şi noţiunea de domiciliu fiscal. Reglementarea instituţiei domiciliului fiscal are la bază necesitatea soluţionării unor probleme de administrare a impozitelor, în special cele privind delimitarea competenţelor ce revin organelor fiscale, precum şi cele referitoare la punctul de legătură dintre contribuabili şi administraţia fiscală.