Controlul inflației și asigurarea stabilității prețurilor - Obiectivul principal al politicii monetare

Începând din anii ’90, băncile centrale din numeroase ţări au devenit tot mai preocupate de asigurarea stabilităţii preţurilor. Există două strategii de politică monetară prin care băncile centrale pot atinge obiectivului stabilităţii: strategia bazată pe obiective intermediare şi, ţintirea directă a inflaţiei. Constatând că strategia bazată pe obiective intermediare nu este foarte eficientă, în ultimii 18 ani băncile centrale din unele ţări dezvoltate au trecut cu succes la ţintirea inflaţiei ca şi cadru al politicii monetare.

Inițial, băncile centrale au utilizat drept ținte agregate monetare sau cursurile valutare. Începând cu anii 90 ai secolului trecut, unele autorități monetare din țări dezvoltate (Noua Zeelandă-1990, Canada-1991, Suedia și Finlanda-1993, Spania și Australia-1994 etc.) și cele în curs de dezvoltare (Chile și Israel-1991, Brazilia și Mexic-1999 etc.) au adoptat țintirea inflației drept strategie de politică monetară. Trecerea la țintirea inflației a fost urmată, în cele mai multe dintre țări, de o perioadă de dezinflație, ceea ce a întărit încrederea în noua strategie (Mishkin & Schmidt - Hebbel, 2001).

Caracteristicile țintirii inflației în țările în curs de dezvoltare au fost abordate în numeroase lucrări (Masson et al., 1997; Mishkin & Savastano, 2002; Jonas & Mishkin, 2003; Mishkin, 2004; Stone et al., 2009 ; Ötker & Freedman, 2010; Mukherjee & Bhattacharya, 2011). În multe dintre aceste țări, politica monetară trebuie să se adapteze unor vulnerabilități ale sistemelor financiar-bancare:

- deficite bugetare substanțiale, care constituie un impediment major pentru eforturile băncii centrale de a menține inflația sub control (Jonas & Mishkin, 2003; Mishkin, 2004);

- deficite semnificative ale contului extern, care pot afecta echilibrul pieței valutare (Milesi - Ferretti & Razin, 1998; Calvo & Mishkin, 2003; Ferrero, 2008);

- datorii externe substanțiale de natură să declanșeze crize monetare (Eichengreen et al., 2002; Jeanne, 2003);

- instabilitatea fluxurilor de capitaluri străine care poate afecta stabilitatea piețelor financiare (Reinhart & Calvo, 2000; Calvo, 2006);

- reglementarea insuficientă a sistemului bancar (de jure sau de facto) care poate spori vulnerabilitatea față de crizele bancare (Kroszner, 1998; Santos, 2000; Chami & Cosimano, 2001; Chiuri et al., 2001);

- neîncrederea în moneda națională, materializată în diferite forme ale dolarizării, care poate reduce semnificativ eficacitatea unora dintre instrumentele politicii monetare (Calvo & Vegh, 1992; Calvo, 2006);

- gradul redus de independență a băncii centrale (de jure sau de facto), care o poate face vulnerabilă față de presiunile guvernului în direcția relaxării politicii monetare (Jonas & Mishkin, 2003; Frankel, 2010).

Astfel de vulnerabilități pot periclita credibilitatea și consistența în timp a politicii monetare, unele dintre aspectele esențiale ale țintirii inflației. În plus, în multe dintre aceste țări prețurile administrate de guvern dețin o pondere însemnată, ceea ce afectează eficacitatea instrumentelor de politică monetară.

CAPITOLUL 1: STRATEGIA DE ȚINTIRE A INFLAȚIEI

1.1.Conceptul de inflație

Din punct de vedere etimologic, termenul de „inflație” provine de la latinescul

„inflare”, care are semnificația de a se umfla în mod exagerat. Astfel, fenomenul denumit inflație se caracterizează printr-o creștere exagerată a prețurilor. Odată cu apariția hârtiei monedă, s-au manifestat și consecințele ei asupra vieții economice și sociale și anume: crize, depresiuni economice, scăderea puterii de cumpărare , atât a monedei naționale cât și a consumului în general.

Dintre toate neajunsurile și consecințele hârtiei monedă, cea mai periculoasă este inflația. Economistul Victor Slăvescu spune despre inflație că este „creația nemăsurată de semne monetare” sau „un exces de circulație a banilor" Inflația apare când moneda națională nu mai este garantată prin bunuri reale, ci pusă în circulație de nevoile statului.

Inflația este deci crearea de semne monetare, fără susținere efectivă în viața economică. Prin inflație, valoarea bunurilor este răsturnată, iar odată cu ea și prețurile, întrucât moneda este pusă în circulație în mod forțat, adică la un curs forțat.

Ȋn economia contemporană, inflația poate fi definită ca un dezechilibru structural, monetar și material, care arată că în economie se află în circulație o masă monetară care depășește nevoile agenților economici, ceea ce determină creșterea generalizată și pe termen lung a prețurilor bunurilor de consum, precum și deprecierea banilor.

În concepţia lui J.M. Keynes, inflaţia este generată de un surplus de cerere de bunuri şi servicii căreia economia nu-i poate răspunde. Fenomenul se traduce printr-o creştere lentă a preţurilor, după care, dacă se menţine impulsul iniţial, creşterea preţurilor se cronocizează, transformându-se în inflaţie

Ȋntr-o altă accepțiune, noțiunea modernă a inflației se referă la creșterea nominală a elementelor de preț, salarii, profituri etc., din cauza manifestării dezechilibrelor macroeconomice Procesele inflaționiste se manifestă doar dacă nivelul general al prețurilor crește într-un mod continuu, pentru perioade relativ mari de timp (câteva luni sau un an) Inflația poate fi definită și ca o depreciere a monedei naționale, concretizată în creșterea prețurilor mai mult de 1% pe an.

Determinarea exactă a inflației este îngreunată de faptul că mișcarea prețurilor este greu de controlat, din care cauză și indicii prețurilor prezintă un grad mare de probabilitate și lipsă de precizie. Legat de determinarea raportului prețuri-inflație amintim și întârzierile și aproximările în stabilirea exactă a calității noilor produse și a profiturilor realizate pe seama acestora. De exemplu poate fi o creștere a prețurilor produselor cu 4% pe an datorită creșterii calității, fără să existe inflație.

Mugur Isărescu afirmă că inflația este un lucru rău care afectează economia atât pe termen scurt, cât și pe termen lung. Pe termen scurt erodează puterea de cumpărare a monedei și prin aceasta afectează în mod deosebit pe cei mai vulnerabili cetățeni: pensionarii, bursierii, cei cu venituri fixe. Pe termen lung, inflația descurajează investițiile și inhibă creșterea economică

1.2.Conceptul de țintire a inflației

Țintirea directă a inflației este o strategie de politică monetară adoptată de BNR în august 2005. Schimbarea strategiei de politică monetară a fost motivată în principal de faptul că țintirea agregatelor monetare nu mai era o strategie la fel de eficientă ca în trecut datorită faptului că legătura dintre agregatele monetare și inflație a slăbit și a devenit mai puțin previzibilă, cererea de bani devenind instabilă în ultimii ani.

Începând cu anul 2005 inflaţia se află în prim planul atenţiei Băncii Naţionale a României care a adoptat o nouă strategie de politică monetară şi anume “ţintirea directă a inflaţiei”. Atingerea ţintei de inflaţie de 7 % la sfârşitul anului 2005 a fost cea mai mare problemă pentru Guvern dar şi pentru B.N.R. Ţinta de 7% în decembrie 2005 faţă de decembrie 2004 reprezenta o etapă nouă în normalizarea cadrului macroeconomic şi în apropierea de standardele europene în materie

Țintirea inflației este caracterizată prin anunțarea publică de către banca centrală a unei ținte de inflație oficiale (exprimată printr-un indice de preț, cea mai frecventă alegere fiind indicele prețurilor de consum) și prin asumarea explicită a stabilității prețurilor (o inflație redusă și stabilă) ca obiectiv fundamental al politicii monetare. Această strategie presupune stabilirea unei ţinte pentru nivelul ratei inflaţiei, pe o anumită perioadă de timp, ţintă ce trebuie atinsă prin aplicarea măsurilor de politică monetară, astfel încât să se asigure stabilitatea preţurilor. Țintirea inflației nu este o metodă prin care să se reducă inflația, ci mai degrabă o modalitate de monitorizare și ancorare a inflației la un nivel redus și stabil, după ce s-au obținut succese în dezinflație. (Harizolan 1999)

Eficacitatea acestei strategii este condiționată de următoarele cerințe și criterii :