Convergența reală și nominală cu modelul european - cazul României

Capitolul 1

Sustenabilitatea procesului de convergenţă

1.1. Cazul României

România, din motive de stabilitate economică, înainte de a adera la UEM, trebuie să îndeplinească nişte criterii de convergenţă stabilite prin Tratatul de la Maastricht.

Condiţiile în cauză fac referire la stabilitatea preţurilor, stabilitatea ratelor dobânzii, sănătatea finaţelor publice prin nivelul deficitului bugetar şi al datoriei publice, precum şi stabilitatea ratelor de schimb ale monedei naţionale în raport cu moneda unică europeană. Aceste criterii sunt denumite generic criterii de convergenţă nominală, iar în plus, pentru o coeziune sporită a structurilor economice dintre stalele membre şi statele în curs de aderare şi pentru a se evita decalaje economice substanţiale, a fost stabilit un set adiţional de condiţii, cunoscute sub denumirea de criterii de convergenţă reală. Acestea implică nivelul PIB/locuitor calculat în funcţie de paritatea puterii de cumpărare, gradul de deschidere al economiei, ponderea comerţului bilateral dinspre/către UE din totalul comerţului exterior al ţării şi proporţiile celor trei sectoare principale (agricultură, industrie şi servicii) în economia naţională de ansamblu. În consecinţă, pentru a stabili perspectivele unei ţări de a adera la UEM, trebuie analizate rând pe rând, fiecare dintre aceste condiţii.

Deşi pentru a intra în a treia etapă a UEM, este obligatorie doar îndeplinirea criteriilor de convergenţă nominală, sustenabilitatea procesului se află în strânsă legătură cu convergenţa reală a statului candidat. Aceasta presupune diminuarea decalajelor dintre ţări cu privire la nivelul productivităţii şi cel al preţurilor, ceea ce implică creşterea veniturilor din ţările în curs dezvoltare către nivelul existent în ţările industrializate. Ea este sintetizată prin nivelul PIB/locuitor exprimat la paritatea puterii de cumpărare standard (PPS), iar Tratatul de la Maastricht nu menţionează criterii explicite privind realizarea sa.

În România, realizarea converenţei reale a avut un start întârziat, cauza principală fiind dificultatea cu care au fost implementate reformele structurale (privatizarea în special şi liberalizarea preţurilor). Chiar şi în acest caz, creşterea economică a fost una spectaculoasă, în 7 ani ajungând de la un nivel de 23,3% al PIB/locuitor exprimat în PPS, la 33,5% din media UE-15. Ba mai mult, în anul curent, creşterea economică a României a înregistrat un nivel record de 8-9%. Pentru anul ce urmează, FMI prognozează o scădere la 4-5%, iar Comisia Naţională de Prognoză estimează un nivel de aproximativ 6%. Oricare dintre acestea însă, menţine un nivel superior mediei UE.

Un alt element luat în considerare în măsurarea convergenţei reale este contribuţia principalelor sectoare la formarea PIB. Din acest punct de vedere, România se confruntă cu o pondere mult prea mare a populaţiei ocupate în sectorul primar (7,3% în 2007, comparat cu 1,5% media UE-15) şi o pondere, deşi în creştere, încă mult prea mică în sectorul terţiar (55,2% în 2007, comparat cu 64,4% media UE-15). Tendinţa generală în ultimii ani însă, este aceea de creştere a ponderii serviciilor şi scădere a ponderii agriculturii, ceea ce va genera în câţiva ani, dintr-o perspectivă optimistă, o situaţie comparabilă cu cea din UE.

De asemenea gradul de deschidere al economiei şi nivelul comerţului bilateral cu UE din totalul comerţului exterior reprezintă indicatori ai convergenţei reale. Astfel suma importurilor şi exporturilor româneşti a crescut între anii 2000 şi 2004 cu mai bine de 10 puncte procentuale, urcând de la 70,7% la 80,9% din PIB. Din aceasta, conform INSSE, aproximativ 65% în 2005 şi 71,3% în 2007 reprezintă comerţului bilateral cu UE. Deşi este uşor de observat că trendul este unul ascendent, faptul că ponderea importurilor din intreaga sumă devansează serios ponderea exporturilor, poate crea dezechilibre macroeconomice majore pe termen mediu şi lung. Această situaţie este provocată de faptul că exporturile româneşti se bazează în principal pe produse cu un grad redus de prelucrare (produse metalurgice, confecţii, mobilier, produse agricole) ceea ce face ca nivelul lor valoric sa fie unul scăzut atât faţă de ţările membre UE, cât şi faţă de celelalte.

În general, procesul de convergenţă nominală este privilegiat deoarece obiectivele pot fi atinse într-un orizont de timp mai redus, însă după cum spunea şi guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, adoptarea monedei unice de către ţara noastră înainte de a fi fost realizată o minimă convergenţă economică reală ar fi riscantă şi potenţial contraproductivă. În plus, datorită complementarităţii lor, îndeplinirea criteriilor de convergenţă nominală poate avea atât efecte pozitive, cât şi efecte negative asupra convergenţei reale.

Astfel, din perspectiva politicii monetare, obiectivul este păstrarea indicele preţurilor la un nivel care să nu stimuleze intrările de capital în exces, deoarece acestea pot diminua competitivitatea externă a exporturilor, dar care să stimuleze totuşi creşterea economică pe termen lung. Astfel, pentru a realiza o stabilitate a preţurilor pe termen lung, politica Băncii Centrale trebuie să ofere întâietate salvgardării stabilităţii financiare, care însă va intra în conflict cu realizarea unei dezinflaţii rapide, ceea ce va determina alegerea unui ritm mai lent al scăderii inflaţiei. Pentru ca acest proces să fie unul de succes, se face necesară o monitorizare macroeconomică la intervale scurte de timp, pentru a determina şi stabiliza micile dezechilibre înainte de a lua amploare. În plus, politica monetară trebuie susţinută în principal de politici fiscale şi politici a veniturilor prudente.

În altă ordine de idei, se consideră că pe termen lung, trebuie adoptată o serie de politici care să susţină o creştere economică şi care să limiteze vulnerabilităţile, politici care nu vor avea importanţă individuală majoră, dar care, ca şi ansamblu îşi vor realiza obiectivele. Din acest punct de vedere, se vede necesară susţinerea politicii monetare de către o politică fiscal-bugetară care să asigure echilibrul extern şi de către o politică a veniturilor care să nu exercite presiuni excesive asupra cererii şi să nu favorizeze riscul ca dinamica salarială să depăşească dinamica productivităţii muncii.

Revenind asupra României, Banca Naţională a prezentat la începutul anului 2007, imediat după aderarea la UE, programul de adoptare a euro. Acesta propune ca obiectiv respectarea tuturor criteriilor de convergenţă nominală până la sfârşitul anului 2011 pentru ca la începutul anului 2012 să se poată produce intrarea în ERM II, urmând ca doi ani mai târziu, în 2014, moneda naţională să fie înlocuită cu moneda unică. Deşi la un moment dat existau presiuni din partea Băncii Central Europene de accelerare a procesului de aderare, poziţia fermă a BNR a menţinut calea prudentă de adoptare a euro, invocând caracterul primordial al convergenţei reale.

Dacă privim din perspectiva situaţiei economiei actuale, care include o criză financiară la nivel mondial şi posibilitatea creării unor puternice dezechilibre macroeconomice la nivel naţional, programul de aderare la UEM poate fi numit oricum, numai unul lipsit de ambiţii nu. Astfel, în cele ce urmează consider că este binevenită prezentarea noului context macroeconomic.

Deşi criza financiară mondială şi cea imobiliară nu au avut efecte atât de devastatoare în UE, precum în SUA, dezechilibrele produse la nivel european sunt demne de luat în seamă, iar evoluţiile viitoare sunt considerate a avea un nivel de incertitudine excepţional. Aici, supraexpunerea sistemului bancar, principala cauză a crizei, a avut un nivel diferit de la ţară la ţară.

În România, autorităţile au aprobat aproape în unanimitate ideea că la nivel naţional nu se va suferi în mod direct de pe seama crizei financiare mondiale. Astfel, guverantorul BNR, Mugur Isărescu, susţine că sistemul bancar românesc are un grad relativ scăzut de contaminare, datorită faptului că instituţiile financiare din România nu au utilizat instrumentele „subprime”, considerând că meritul este împărţit între normele prudenţiale ale BNR, care deşi utilizează standardele Basel II, la fel ca şi ceilalţi membrii UE, a impus un regim mai restrictiv, precum şi nivelul ridicat al marjelor dobânzilor practicate pe piaţa internă care au oferit un grad sporit al profitabilităţii. Opiniile foarte critice sunt însă de părere că norocul României se datorează sistemului financiar subdezvoltat.