Cota unică de impozitare în Rusia - caracteristici și impact

Capitolul I. Cotă unică de impozitare.

Introducere şi impact.

Noţiunea de cotă unică este o propunere înaintată de către doi economisti americani, Hall şi Rabushka, la începutul anilor 80, dezvoltând o idee lansată iniţial de către Milton Friedman. Foarte important de remarcat faptul că propunerea lor s-a justificat printr-o trăsătură particulară a sistemului de taxe american existent:” faptul şocant că mai mult din jumătate din veniturile din afaceri nu sunt declarate” . Ei susţin faptul că această cotă unică nu va mai fi neechitabil decât sistemul actual de taxe – din cauza evaziunii fiscale de amploare.

Ei doresc să înlocuiască sistemul fiscal progresiv, care suferă de pierderi şi deduceri, cu o singură cotă uniformă pentru toate veniturile, aplicată o singură dată – cotă unică.

Într-un scenariu neutru privind impactul asupra veniturilor bugetare, există învinşi şi învingători în urma introducerii cotei unice; dacă cei săraci sunt exceptaţi, iar cei bogaţi sunt avantajaţi, povara fiscală se mută asupra clasei de mijloc. Povara fiscală după o anumită analiză, va fi mai mare pentru persoanele cu un venit între 30 000 USD şi 90000 USD anual. Ei nu au încercat să calculeze nici un indicator de inegalitate.

Cota unică este taxa pe consum pentru că investiţiile noi sunt exceptate din baza de impozitare, în propunerea lui Hall şi Rabushka. Din acest punct de vedere, o taxă pe consum ar trebui să conducă la un consum mai scăzut, creând „stimulente pentru a economisi şi a investi”. Cota unică, aşa cum a fost invocată iniţial, trebuia să stimuleze economia pe partea de ofertă. Efectele obţinute arată faptul că în ţările unde a fost introdusă cota unică această situaţie nu s-a îndeplinit, iar investiţiile noi nu au fost exceptate de la impozitare.

Primul stat care a introdus această cota unică a fost Estonia în anul 1994, fiind urmată de cele două state baltice, după care a urmat Rusia în 2001, Serbia în 2003, Republica Slovacă şi Ucraina în 2004, România şi Georgia în 2005. Majoritatea statelor au menţinut impozite diferite pe venit şi pe profit, în această situaţie cota unică referindu-se în cele mai multe cazuri doar la impozitul pe venit; acesta variază între 12% în Ucraina, 33% în Lituania şi chiar 37,5% în Islanda. Există însă o excepţie, în cazul Georgiei şi Letoniei introducerea cotei unice a fost asociată cu o creştere a deducerilor personale.

În anul 2007 mai multe state au introdus cotă unică, între care: Macedonia, Muntenegru, Mangolia, Kzrgzstan, Kazakhstan, urmate în anul 2008 de Albania şi Bulgaria cu o rată de 10% şi de asemenea de Republica Cehă.

La nivelul anului 2008, 24 de state au cotă unică , dintre care şi Irak – un exemplu de cum a fost exportată ideea cotei unice înainte de a fi fost testată.

Sistemele de cotă unică introduse în Europa de Est au puţine în comun cu ideea iniţială, întrucât nici unul dintre ele nu îndeplineşte toate cerinţele pentru o cotă unică pură(din opnia al lui Hall şi Rabushka), şi anume: nici o taxă de economii, nici o taxă pe câştigurile din străinătate, nici o taxă pe câştigurile de capital, nici o taxă pe moşteniri, nici o taxă pe donaţii, nici o scutire sau deducere, iar afacerile să fie impozitate pe cash-flow, şi nu pe profit. Nivelul de cotă unică variază de la o ţară la alta; Republica Slovacă se aproprie cel mai mult deoarece a introdus cota unică pe muncă, venit şi consum (TVA) . Din clipa ce cotele unice introduse în Europa de Est nu au multe în comun cu cota unică „ortodoxă”, este discutabil dacă argumentele originale în favoarea cotei unice se pot aplica în aceste cazuri.

Un argument puternic al entuziaştilor cotei unice este că această stimulează munca prin scăderea ratei marginale efective de impozitare. Caprirolo (2006) şi Heineken (2006) au validat acest argument pe baza unor simulări în Slovenia şi Olanda. Însă Theather (2005) nu este atât de convins. Acesta menţionează o serie de situaţii în care cota salarială ar putea fi inelastică la o schimbare a ratelor impozitului, cum ar fi: angajaţii cu un salariu ridicat lucrează deja la o capacitate maximă; salariile minime sunt stabilite de către Guvern, şi nu de către piaţă; structura contractelor de angajare limitează elasticitatea ofertei de forţă de muncă.