Cota unică și inflația

INTRODUCERE

Cadrul politicii monetare consta în aranjamentele institutionale prin care sunt adoptate si aplicate deciziile de politica monetara. În mod normal, alegerea cadrului de politica monetara depinde de caracteristicile sistemului financiar, competenta factorilor de decizie din interiorul si din afara bancii centrale, precum si de alte aspecte de ordin institutional.

Regimul de tintire directa a inflatiei înglobeaza recunoasterea importantei fenomenului

inflationist în economiile moderne si, implicit, faptul ca asigurarea stabilitatii preturilor reprezinta cea mai eficienta cale de sustinere de catre politica monetara a dezideratului general de crestere economica pe termen lung. Utilizata pe scara larga în tarile industrializate în anii ’90, strategia de tintire directa a inflatiei a devenit, ulterior crizelor din America Latina si Asia, o alternativa atractiva si pentru economiile emergente.

Pe fondul disputei teoretice rules versus discretion, care a dominat literatura de specialitate în ultimele decenii, inflation targeting reprezinta o tentativa de reconciliere a extremelor. Acest regim de politica monetara combina constrângerea impusa la nivelul obiectivului cu o marja de flexibilitate la nivelul instrumentelor utilizate de autoritatea monetara.

În scopul atingerii nivelului-tinta al inflatiei, banca centrala utilizeaza regulile drept „elemente de ghidare a conduitei politicii monetare” (Svensson, 1998), nefiind obligata sa le aplice într-o maniera mecanica. Banca centrala îsi pastreaza astfel capacitatea de a raspunde la socuri neprevazute prin ajustarea corespunzatoare a nivelului instrumentelor de politica monetara, cu conditia de a nu sacrifica obiectivul final.

Strategia de tintire directa a inflatiei prezinta urmatoarele caracteristici definitorii:

- asumarea neechivoca a angajamentului fata de stabilitatea preturilor ca principal obiectiv al politicii monetare si plasarea pe un plan secundar a celorlalte obiective traditionale (cresterea economica, cresterea competitivitatii externe, acoperirea deficitelor fiscale sau scaderea somajului);

- transparenta strategiei de politica monetara prin comunicarea catre public a obiectivelor si deciziilor de politica monetara;

- cresterea raspunderii bancii centrale pentru atingerea obiectivului de inflatie;

- dependenta de furnizarea în timp util a unui set complet de informatii privind variabilele relevante pentru toate cele patru blocuri macroeconomice (real, monetar, fiscal, extern).

Un regim de tintire a inflatiei permite politicii monetare sa se concentreze pe aspecte ale mediului financiar intern si sa raspunda mai bine socurilor din economia nationala. Relatia bani-inflatie nu este elementul definitoriu al strategiei de tintire directa a inflatiei, dar constituie o premisa favorabila pentru determinarea adecvata a instrumentelor monetare pentru care autoritatea monetara opteaza.

I. Stabilizarea macroeconomică

I.1. Procesul de tranziţie: caracteristici, etape

Tranziţia este în mod necesar un proces inegalitar şi conflictual pentru că ea generează un fenomen de redistribuire rapidă şi uneori forţată a veniturilor, patrimoniilor, drepturilor de proprietate, privilegiilor şi puterilor. Se remarcă totodată continuităţi de dimensiuni semnificative ale vechiului sistem: economia paralela persistă şi chiar prolifereaza în ciuda legalizării sectorului privat, situatii de monopol, administrativ organizat, exista corupţie, birocraţie. Unii economişti utilizează expresia de "vid sistemic" ce arată că după prăbuşirea economiei socialiste, nici o coerenţa care să tindă a deveni sistemică nu a fost încă observată.

Trecerea de la economia de comandă la economia de piaţă necesită o serie de:

- reforme ale sistemelor instituţionale şi legale;

- schimbări ale structurii proprietăţii (de la preponderenţa proprietăţii de stat la proprietatea privată);

- dereglementarea şi liberalizarea preţurilor, a comerţului exterior, a dobânzii;

- introducerea convertibilităţii valutelor naţionale.

Consecinţele acestor schimbări le constituie modificarea nivelului şi structurii producţiei, şi a forţei de muncă.

Ţările din Europa Centrală şi de Est aflate acum în faza de tranziţie la economia de piaţă, aveau înainte de 1989 un grad mediu de dezvoltare, fiind caracterizate de un venit naţional de 1000-3000 $ şi având condiţii de viaţă şi de muncă comparabile. Astfel, trăsăturile caracteristice care permit o analiză comparată a acestor ţări ar fi: dimensiunea economiei, gradul de organizare a pieţelor, proprietatea asupra capitalului, sistemul legislativ, măsura în care functionează sau nu instituţiile financiare proprii economiei de piaţă, relaţiile sociale existente. Comun tuturor acestor economii este însă, instabilitatea macroeconomică, cauza constituind-o atât carenţele sistemului economic planificat (ce a funcţionat înainte de 1989), cât şi mediul economic internaţional aflat în criză în anii '80 (şocurile petroliere, recesiunea, stagflaţia).

Trăsături ale ţărilor în tranziţie:

1. se situează sub nivelul ocupării depline a forţei de muncă, fiind caracterizate de slaba utilizare a capacităţii de producţie şi de şomaj tehnic;

2. sunt caracterizate de profunde ajustări sistemice, inclusiv liberalizarea preţurilor, care generează inflaţia corectivă reprezentând un puternic şoc real;

3. există întreprinderi cu putere de monopol, din care cauză se înregistrează puternice creşteri de preţuri.

Există însă mai mulţi factori care frânează restructurarea dinamică a unei economii în tranziţie:

• Volumul investiţiilor străine este foarte mult dependent de starea generală a economiei mondiale;

• Economisirile private interne reprezintă o principală sursă a fondurilor de investiţii, exprimând starea activităţii economice;

• Starea incipientă a sistemului financiar-bancar;

• Ritmul lent al privatizării;

• Gradul de toleranţă socială - şomajul;

• Datoria publică care restricţionează drastic procesul de transformări economice şi sociale;

• Reformarea instituţiilor, creşterea nivelului şi ponderii sectorului privat, reaşezarea sistemului de impozite şi taxe, şi a sistemului financiar-bancar determină o presiune foarte mare asupra veniturilor bugetului de stat; are loc totodată creşterea cheltuielilor sociale, urmare a şomajului plăţii pensiilor indexate;

• Reducerea capacităţii de producţie;

• Starea generală a economiei - riscul de ţară.

I.2. Strategii ale macrostabilizării

Stabilizarea unei economii poate fi realizată în două moduri: în cazul în care relaţiile comportamentale specifice variabilelor endogene sunt funcţie de variabilele pe termen lung şi nu de valorile curente ale altor variabile, şi utilizând proprietăţile stabilizatorilor automaţi. Aceştia din urmă reprezintă mecanisme ce produc automat modificări compensatorii la schimbările curente intervenite în venit, ei îngreunând însă, atingerea unui nivel dorit al venitului sau output-ului, fiind foarte frecvent utilizaţi în cadrul politicii fiscale contraciclice.

Politicile de macrostabilizare aplicate în ţările Europei Centrale şi de Est sunt elaborate pornind de la un model potrivit căruia liberalizarea comerţului, reducerea salariilor reale şi a subvenţiilor de stat vor conduce la o dezvoltare a activităţilor private atât în domeniul investiţiilor, cât şi al producţiei.

În timp ce activiştii cred că este fezabil să aplice politica macroeconomică pentru a întârzia inflaţia în timpul unui boom economic şi stimulii să minimizeze declinul producţiei şi venitului în timpul recesiunii, strategia non-activistă susţine menţinerea aceleiaşi politici monetare şi fiscale, deci nici o schimbare în creşterea monetară, în ratele impozitelor sau în cheltuieli în timpul fazelor ciclului economic.

Există mai multe strategii ale politicii monetare de stabilizare. Una vizează controlul agregatelor monetare, fiind folosită în condiţiile lipsei rezervelor de valută şi a necesităţii de menţinere a unui curs de schimb real competitiv cu scopul de a stimula exporturile. Aceasta presupune devalorizarea cursului de schimb cu flotarea lui ulterioară în vederea ajustării balanţei de plăţi. O altă strategie de stabilizare o constituie stabilitatea ratei de schimb, considerându-se că flotarea ar avea efecte negative. In favoarea acestei strategii vine natura transparentă a cursului de schimb ca ancoră nominală faţă de masa monetară.

Construirea politicii de stabilizare macroeconomică se poate face pe cale ortodoxă având la bază cursul de schimb sau un agregat monetar nominal sau pe cale heterodoxă care recurge de exemplu, la controlul salariilor şi preţurilor, atunci când expectaţiile inflaţioniste ale agenţilor economici sunt greu de manevrat (o formulă extremă o constituie tocmai Consiliul Monetar).