Creșterea economică și dezechilibrul ecologic

INTRODUCERE

INTRODUCERE

Ca urmare a creşterii economice generale, progresele obţinute în toate domeniile vieţii economice şi sociale, omul a ajuns astǎzi sǎ dispunǎ de mijloace tehnice atât de perfecţionare, încât consumǎ cantitǎţi imense de resurse naturale regenerabile şi neregenerabile, exploatând tot mai intens factorii de mediu şi modificând natura într-un ritm rapid. Neimpunând însa asupra acţiunilor sale un control adecvat şi conştient, omul lasǎ cale liberǎ dezlǎnţuirii unor dezechilibre economice, cu efecte negative asupra calitǎţii vieţii sale cât şi asupra evoluţiei biosferei.

Din aceste motive în rândurile oamenilor de ştiinţǎ, ale oamenilor politici, ale populaţiei în ansamblu, s-a format treptat convingerea cǎ, în condiţiile civilizaţiei contemporane, activitatea economicǎ presupune nu numai preocuparea de a spori volumul şi calitatea bunurilor materiale şi a serviciilor prin asigurarea în mod curent a unei eficienţe economice ridicate, ci şi o grijǎ crescândǎ de a proteja mediul înconjurǎtor, care în ultima analizǎ, constituie condiţia materialǎ de bazǎ a creşterii economice.

Devine tot mai evident faptul cǎ, în condiţiile unui mediu puternic degradat şi poluat, un standard de viaţǎ materialǎ fie el şi foarte ridicat îşi pierde orice sens, nemaiţinând seama de influenţǎ negativeǎ a acestui mediu asupra evoluţiei în perspectivǎ a fenomenelor naturale şi biologice şi, prin aceasta, asupra creşterii economice înseşi.

În asemenea împrejurǎri apare tot mai necesarǎ elaborarea şi adoptarea unei politici economice de largǎ perspectiveǎ, în care sǎ-şi gǎseascǎ locul o strategie ecologicǎ concretizatǎ în acţiuni speciale de protejare a mediului înconjurǎtor, integrate în programe de dezvoltare economicǎ, precum şi în crearea unor mecanisme economico-sociale de înfǎptuire a acestor programe, ca şi în realizarea unui cadru legislativ şi instituţional adecvat. Devine astfel necesar studiul acestor fenomene în cadrul unei discipline care sǎ înbine armonios elementele de bazǎ ale economiei cu sfera protecţiei mediului, şi cǎreia din punct de vedere didactic se numeşte economia mediului.

Economia mediului, asa cum a fost definitǎ, este o disciplineǎ de graniţǎ între ecologie şi ştiinţele economice, care studiazǎ repartiţia pe glob a resurselor naturale, precum şi utilizarea lor în concordanţa cu menţinerea echilibrului ecologic în naturǎ.

Economia mediului, are menirea de a îmbina dezvoltarea economic-socialǎ cu protejarea permanentǎ a mediului ambiant.

Economia mediului trebuie sǎ militeze împotriva economismului excesiv, dar şi a ecologismului îngust, conservator, care exclude necesitatea dezvoltǎrii economice necesare societǎţii contemporane.

Economia mediului stabileşte prioritaǎţile atât în domeniul economic cât şi al protecţiei mediului, astfel încât interesele omului şi integritatea naturii sǎ coexiste armonios.1

Capitolul 1

Resursele naturale ca factor de dezvoltare economicǎ

Mediul geografic determină condiţiile naturale în care omul îşi desfăşoară întreaga activitate, dar şi resursele de care are nevoie societatea. Conceptul de resursă a fost definit de numeroşi specialişti din domeniul economiei, geografiei, istoriei şi ecologiei, ceea ce a imprimat o nuanţare a semnificaţiei de bază, conform căreia, prin resursă naturală se înţeleg acele elemente ale naturii care sunt folosite pentru satisfacerea necesităţilor materiale şi spirituale ale omului.

Astfel, după Ungureanu şi Chiţu (1983, citaţi de Mâtcu, 1998; Bran, 2000), resursele naturale reprezintă toate acele forme şi combinaţii ale materiei, existente în natură, care pot fi utile societăţii, într-una din etapele evoluţiei sale. Levanseur însă, consideră că întreaga natură reprezintă resursele naturale. Se foloseşte adesea şi termenul de resursă economică, definit de Bran şi colab. (1998) ca fiind resursa extrasă din mediu şi supusă prelucrării în cadrul activităţii economice în vederea obţinerii anumitor bunuri necesare satisfacerii unor trebuinţe umane şi sociale.

1.1. Concepte, clasificari

Structura şi varietatea resurselor folosite în economie s-a modificat esenţial pe parcursul secolelor. Astfel, de la piatră sau lemn, fructe şi animale sălbatice, din perioada preistorică, societatea a trecut, odată cu dezvoltarea rapidă a tehnicii şi tehnologiilor, la metale, combustibili minerali transformaţi sau nu în energie electric şi apoi la cea mai “productivă” resursă – cea informaţională, resursă specifică perioadei actuale.

Valorificarea resurselor nu este însă o rezultantă intrinsecă a existenţei lor, fiind dependentă de condiţiile naturale (climă, relief, hidrografie etc.). Acestea sunt definite, în literatura de specialitate, ca reprezentând elementele mediului înconjurător care, la nivelul actual al dezvoltării instrumentelor de lucru, sunt absolut necesare pentru dezvoltarea societăţii, dar nu servesc drept bază de materie primă pentru dezvoltarea economiei.

Luate în ansamblu, resursele naturale şi condiţiile natural reprezintă factorul natural, care, alături de factorul demografic şi nivelul de dezvoltare al instrumentelor de lucru, influenţează nivelul de dezvoltare economică al unei ţări. Astfel, calitatea resurselor şi gradul de accesibilitate a lor influenţează direct productivitatea muncii în toate ramurile de activitate. În acelaşi timp, nivelul general de dezvoltare economică şi, implicit, progresul tehnico-ştiinţific influenţează accesibilitatea. Ţinând seama de acestea, Minţ (1972) menţionează ca factori de influenţă ai gradului de valorificare a resurselor naturale, următoarele elemente:

- posibilitatea tehnică a societăţii;

- cererea economică pentru resurse;

- gradul de cunoaştere a lor.

Având în vedere evoluţia şi structura valorificării resurselor, putem considera orice elemente al mediului o resursă potenţială, care poate deveni o resursă naturală în măsura în care considerentele economice şi tehnice, care le restricţionează utilizarea în prezent, vor fi înlăturate de presiunea în permanentă creştere a cererii. De asemenea, progresul tehnic poate contribui şi la excluderea unor resurse din categoria celor exploatate. Utilizarea resurselor naturale ridică două problem importante:

- necesitatea identificării celor mai eficiente căi de utilizare şi a posibilităţilor de substituire a resurselor epuizabile;

- diminuarea dezechilibrelor de mediu determinate de exploatarea, condiţionarea, prelucrarea şi utilizarea resurselor şi, respectiv, a materialelor/energiei obţinute.

Operaţionalizarea termenilor folosiţi pentru cercetare în domeniul resurselor a făcut necesară clasificarea acestora. Există, în acest sens, numeroase criterii de clasificare, dintre care le vom enumera pe cele mai importante.

După criteriul locului din spaţiu în care se află resursa, există resurse provenite din:

- atmosferă – dioxid de carbon, oxigen, azot, energie eoliană şi solară ş.a.

- hidrosferă – apa, mineralele dizolvate, energie hidraulică ş.a.

- litosferă – minerale, combustibili fosili, energie geotermică, sol ş.a.

- biosferă – resurse genetice, biomasă, potenţial turistic, bioenergie, mecanisme ecologice ş.a.

După criteriul modului de utilizare în faza de prelucrare, resursele pot fi cele care:

• devin materii prime pentru sectorul secundar al economiei sunt sau produc energie (combustibilii, minereurile radioactive, forţa vântului şi a apei, energia solară etc.);

• sunt informaţionale, produse de ştiinţă şi tehnică(tehnologii informaţionale, inteligenţa umană etc.)

Pentru activitatea economică contează, în mod deosebit, clasificarea resurselor după criteriul gradului de cunoaştere. Din acest punct de vedere, avem următoarele grupe de resurse:

o identificate şi exploatabile (rezerve) în condiţii economice cu ajutorul tehnologiilor actuale;

o cunoscute, dar a căror exploatare nu este economică în condiţiile tehnologice curente (resurse subeconomice);

o presupuse exploatabile (necunoscute).

De asemenea, interesează criteriul durabilităţii exploatării şi al particularităţilor de refacere a resursei, funcţie de care pot fi delimitate resurse:

-inepuizabile – energia solară şi cele legate de aceasta;

-epuizabile, care pot fi neregenerabile sau regenerabile.

În contextul actual, în care conştientizarea problemelor de mediu şi, legat de aceasta, a epuizabilităţii resurselor, îşi pune amprenta asupra activităţii din toate domeniile, utilizarea raţională a resurselor se transformă într-un deziderat unanim. Gestionarea durabilă a resurselor naturale presupune, între altele, o evaluare cât mai reală, astfel încât să existe criterii precise în fixarea costului şi ierarhizarea unor resurse în economiile naţionale ale ţărilor deţinătoare. Deşi resursele naturale sunt rezultatul firesc al unui process îndelungat de evoluţie a mediului natural, în conformitate cu legile de dezvoltare ale naturii, la ora actuală, practic, nu există resurse în valorificarea cărora să nu fi intervenit activitatea omului (lucrări de proiectare, cercetare, ameliorare, exploatare, informaţii etc.) careimplică anumite cheltuieli. Valoarea resurselor va depinde astfel de mărimea acestor cheltuieli, calitatea fiecărei resurse şi gradul de solicitare a lor într-o anumită etapă de dezvoltare a societăţii.