Creșterea Economică și Mediul Înconjurător

Cresterea economica si mediul înconjurator

INTRODUCERE

Ca urmare a cresterii economice generale, progreselor obtinute în toate domeniile vietii economice si sociale, omul a ajuns astazi sa dispuna de mijloace tehnice atât de perfectionate, încât consuma cantitati imense de resurse naturale regenerabile si neregenerabile, exploatând tot mai intens factorii de mediu si modificând natura într-un ritm rapid. Neimpunând însa asupra actiunilor sale un control adecvat si constient, omul lasa cale libera dezlantuirii unor dezechilibre economice, cu efecte negative asupra calitatii vietii sale cât si asupra evolutiei biosferei.

Din aceste motive în rândurile oamenilor de stiinta, ale oamenilor politici, ale populatiei în ansamblu, s-a format treptat convingerea ca, în conditiile civilizatiei contemporane, activitatea economica presupune nu numai preocuparea de a spori volumul si calitatea bunurilor materiale si a serviciilor prin asigurarea în mod curent a unei eficiente economice ridicate, ci si o grija crescânda de a proteja mediul înconjurator, care în ultima analiza, constituie conditia materiala de baza a cresterii economice.

Devine tot mai evident faptul ca, în conditiile unui mediu puternic degradat si poluat, un standard de viata materiala fie el si foarte ridicat îsi pierde orice sens, nemaitinând seama de influenta negativa a acestui mediu asupra evolutiei în perspectiva a fenomenelor naturale si biologice si, prin aceasta, asupra cresterii economice însesi.

În asemenea împrejurari apare tot mai necesara elaborarea si adoptarea unei politici economice de larga perspectiva, în care sa-si gaseasca locul o strategie ecologica concretizata în actiuni speciale de protejare a mediului înconjurator, integrate în programe de dezvoltare economica, precum si în crearea unor mecanisme economico-sociale de înfaptuire a acestor programe, ca si în realizarea unui cadru legislativ si institutional adecvat.

Devine astfel necesar studiul acestor fenomene în cadrul unei discipline care sa înbine armonios elementele de baza ale economiei cu sfera protectiei mediului, si careia din punct de vedere didactic se numeste economia mediului.

Economia mediului, asa cum a fost definita, este o disciplina de granita între ecologie si stiintele economice, care studiaza repartitia pe glob a resurselor naturale, precum si utilizarea lor în concordanta cu mentinerea echilibrului ecologic în natura.

Economia mediului, are menirea de a îmbina dezvoltare economic-sociala cu protejarea permanenta a mediului ambiant.

Economia mediului trebuie sa militeze împotriva economismului excesiv, dar si a ecologismului îngust, conservator, care exclude necesitatea dezvoltarii economice necesare societatii contemporane.

Economia mediului stabileste prioritatile atât în domeniul economic cât si al protectiei mediului, astfel încât interesele omului si integritatea naturii sa coexiste armonios.

1. PROTECTIA MEDIULUI NATURAL

CERINTA INTRINSECA

A UNEI DEZVOLTARI ECONOMICE MODERNE

Este un lucru elementar, dar fundamental, acela ca omul nu se afla în afara legilor care guverneaza viata pe planeta noastra, ci, din contra, ca orice vietate pamânteana s-a format, s-a dezvoltat si se va dezvolta în interactiune cu mediul natural.

Întreaga miscare a fenomenelor si proceselor din sfera raportului om-natura este indisolubil legata de înaintarea si complexitatea istorica a productiei (în sens larg), deci a muncii. Constituind un proces în care omul efectueaza, reglementeaza si controleaza schimbul de materii dintre el si mediu, munca presupune atât expresie, contradictia dintre cele doua parti.

1. Privit în miscarea sa, raportul dintre oamenii care utilizeaza factorii naturali în interesul lor spre a-si satisface necesitatile si natura presupune:

a. o latura cantitativa care priveste scara desfasurarii nevoilor omului si a extragerii din natura a ceea ce îi trebuie, lucru care îsi afla expresia în contradictia dintre nevoile de resurse, pe de o parte, si dimensiunile resurselor oferite de natura, pe de alta parte.

b. o latura calitativa, care îsi gaseste expresia în contradictia dintre actiunea de productie, repartitie, circulatie si consum a oamenilor, ce conduce, totodata, la deseuri, efluenti, reziduuri s.a.m.d. pe care ei le arunca în mediu, pe de o parte, si posibilitatile de asimilare pe care le are mediul natural, pe de alta.

Desi sunt indisolubil legate si chiar se întrepatrund, cele doua laturi pun, în esenta, probleme distincte. Prima o ridica pe aceea a suficientei si durabilitatii resurselor - preocupare majora pentru toate tarile -, iar a doua pe cea a afectarii echilibrului prin poluare, poluarea nefiind, în fond, altceva decât resurse ajunse la loc nepotrivit. Drept urmare, între sistemul social al economiei si sistemul factorilor naturali (implicit ecologici) exista o legatura foarte strânsa si o influenta reciproca puternica. Protejarea factorilor naturali se impune astfel ca o cerinta fundamentala a continuitatii vietii economice si sociale. La acestea se adauga problema factorului timp, a celui de intensitate si cea a optimului cantitativ-calitativ al relatiei dintre om si natura, în interactiunea lor.