Criza economică din America Latină

“Cine atribuie crizei eşecul îşi ameninţă propriul talent şi respectă mai mult problemele decât soluţiile.”

Albert Einstein

Introducere

America Latină este, din punct de vedere economic, una dintre cele mai interesante regiuni ale lumii. Istoria sa contemporană este un slalom printre jetoanele unor crize profunde cronice şi conjuncturale, slalom întrerupt din când în când pentru scurte momente de bunăstare. America Latină s-a aflat şi se află în umbra Statelor Unite, fiind puternic influenţată de evoluţia pieţelor financiar-valutare nord-americane şi a schimburilor comerciale inter-regionale. Monedele acestor ţări sunt, poate, cele mai instabile din lume şi nici nu este de mirare câtă vreme întreaga regiune este dependentă de fluxurile financiare externe, fiind extrem de vulnerabilă la orice modificare în volumul sau în orientarea acestora.

În decursul ultimului deceniu, economia mondială a trecut printr-o perioadă extrem de dificilă cunoscând pe parcursul evoluţiei sale numeroase crize economice care au contribuit la dezvoltarea în proporţii diferite a ţărilor lumii, la progresul sau regresul acestora în funcţie de contactul (direct sau indirect) cu fenomenele determinante ale acţiunilor respective. Printre numeroasele crize economice care au afectat cursul istoriei mondiale se numără Marea Criza din 1929-1933; şocurile petroliere din anii 1978-1979, 1981-1982; criza Americii Latine din anii ‘80; Mexic 1994-1995; Asia de Sud-Est 1997, Rusia 1998, Brazilia 1999, Argentina 2001-2002 până la actualele crize financiare care tind să se răspândească la nivel mondial.

1. Experienţa ţărilor Latino-Americane ce a dus la criza şi începerea crizei

Pentru a inţelege şi judeca evoluţiile economice în America Latină a ultimelor decenii, trebuie explicat ceea ce s-a petrecut în perioada premergătoare deceniului 8, şi nu trebuie omisă din vedere influenţa covârşitoare a celui mai nefast dintre indicatorii economici ai acestei regiuni şi anume rata inflaţiei.

Ţările latino-americane au parcurs cu o mare viteză drumul catre criza datoriilor din 1982 din cauza unor factori interni şi externi. Cel mai important factor extern l-a constituit creşterea ratei internaţionale a dobânzii. Cel mai grav factor intern l-a constituit aplicarea unor politici valutare inadecvate, care au provocat aprecierea considerabilă a monedelor naţionale la începutul anilor ’80.

În America Latină politica valutară a avut un caracter relativ unitar. În perioade similare ale dezvoltării lor economice, politicile valutare ale acestor ţări au impărtăşit o puternică similaritate. Programele de stabilizare nu au diferit semnificativ, crizele dintr-o ţară sau alta au avut efect de antrenare şi în celelalte ţări, reformele au vizat aceleaşi obiective şi au fost îndeplinite pe aceleaşi căi.

În 1973-1976, economia acestor ţări era caracterizată de două probleme economice grave: inflaţia galopantă şi dezechilibrul balanţei externe. Rata anuală a inflaţiei în ţările Conului Sudic (Chile, Argentina şi Uruguay) a inregistrat valori foarte mari şi anume: 600% în Chile (1973), 300% în Argentina (1975), şi 100% în Uruguay (1973). Iar dezechilibrul balanţei de plăţi în anul 1973 echivala cu 20% din valoare exporturilor în Chile, 27% în Uruguay şi 37% în Argentina. Exporturile puteau acoperi în Chile, 52,6% din datoria externă, în Argentina doar 43,4% iar în Uruguay numai 40%.

Principalul factor care a determinat creşterea preţurilor în această perioadă l-au constituit asteptările inflaţioniste ale producătorilor, care s-au grăbit să le transpună în preţuri curente. Aşteptările inflaţioniste ale producătorilor au limitat rezultatul politicilor monetare, provocând recesiune. Acest fapt a determinat abordarea programelor de stabilizare dintr-o altă perspectivă, aceea a politicii valutare. Principalul instrument l-au constituit devalorizările, realizate conform unui program prestabilit şi în procentaje descrescătoare. Obiectivul principal l-a constituit controlul inflaţiei, sperându-se în congruenţa aşteptărilor inflaţioniste cu scopurile guvernamentale implicite prin politica de devalorizări prestabilite.

Politica valutara adoptată urma să influenţeze comportamentul preţurilor nu doar prin mecanismul fin al aşteptărilor inflaţioniste, ci şi, mult mai direct, prin limitarea nivelului preţurilor produselor interne la nivelul preţurilor de import, plus cheltuielile de transport şi distribuţie şi taxele vamale. Acest plafon este, în fapt, ceea ce se numeşte “legea preţului unic”. Dar, anumite particularităţi ale economiilor latino-americane s-au concretizat într-o serie de factori determinanţi pentru insuccesul acestei abordări. Practic, preţurile interne s-au menţinut deasupra celor internaţionale.

Rezultatele acestei politici valutare, aplicate în Chile din 1976 şi în Argentina şi Uruguay din 1978 s-au constituit în reducerea inflaţiei la nivelul inflaţiei internaţionale în Chile şi Uruguay şi la reducerea insuficientă a inflaţiei în Argentina, aceasta din urmă din cauza incapacităţii de a controla deficitul public.