Criza economică din anii 1929-1933 în România - infuența crizei mondiale și situația economico-socială a țării noastre

INTRODUCERE

Perioada interbelica reprezinta pentru România o „epoca“ de mari prefaceri politice, economice si sociale, dar si de dezvoltare sustinuta pe toate planurile. Cu toate acestea, primul razboi mondial a generat o situatie dificila pentru întreaga economie româneasca, ale carei efecte se vor face simtite ulterior, mai ales în perioada de criza economica generala din 1929-1933.Dezvoltarea economico-socială a României în deceniile interbelice afost influenţată în mod semnificativ de evoluţia conjuncturii internaţionale,în condiţiile în care după primul război mondial a avut loc o accentuare a interdependenţelor economice pe plan mondial. Consecinţele primului război mondial, problema reparaţiilor, crizele interbelice, eşecul conferinţelor economice internaţionale, politicile adoptate pe plan internaţional au avut repercusiuni negative asupra României reflectate în nivelul de dezvoltare atins de România în 1938.

Dacă în perioada antebelică conjunctura internaţională şi piaţa europeană au indus în economia românească puternici factori stimulatori ai progresului, în perioada interbelică reflexele externe au produs influenţe negative care au marcat puternic cursul economiei României. România, încadrată prin variate şi strânse legături economice, financiare şi politice de dependenţă în sistemul economic interstatal european, a recepţionat cu mai mare intensitate crizele, instabilitatea şi dezechilibrele economiei europene, în condiţiile în care industria şi puterea sa economică erau mult mai slabe decât în cele mai multe ţări ale Europei.Deşi dispunea, în deceniile interbelice, de factori motori de progres mult mai puternici decât până la război, evoluţia economică a României, ca ţară relativ mică, agrară, slab dezvoltată, a rămas însă, în continuare, în mare măsură, sub influenţa proceselor economice şi a factorilor politicii internaţionale. În perioada interbelică, în urma creşterii teritoriale,

demografice şi economice, România a dobândit o importanţă sporită în sistemul statelor europene, jucând un rol însemnat în politica europeană şi,în special, în Europa Centrală şi de Sud-Est. Repercusiunile influenţelor externe asupra României, începând cu cele ale primului război mondial, ale despăgubirilor impuse de tratatele de pace şi ale crizelor economice mondiale, au fost predominant negative din punct de vedere economic şi financiar şi au frânat dezvoltarea ascendentă a

economiei. Evoluţia economiei româneşti în deceniile interbelice s-a întemeiat pe o multitudine de condiţii complet noi şi diferite de perioada antebelică, atât în plan intern, cât şi în plan extern.

România a făcut parte din grupul de 22 state europene care au efectuat masive reforme agrare care au determinat mutaţii profunde în structura proprietăţii, proprietatea ţărănească predominantă înlocuind regimul de proprietate anterior de tip moşieresc-ţărănesc. În plan politic, în aceste ţări partidele marilor proprietari au fost nevoite să părăsească scena politică. Consecinţele negative ale reformelor agrare, în ţările balcanice, inclusiv în România, au fost, însă, diminuarea productivităţii medii la hectar; regresul zootehniei; pulverizarea proprietăţii ţărăneşti ca urmare a

creşterii demografice, suprapopulaţiei agricole relative şi caracterului înapoiat al producţiei agricole.

În primul deceniu postbelic, întreaga Europă, inclusiv România, a trebuit să se adapteze la noile condiţii geo-politice, de refacere a economiilor distruse, iar apoi de dezvoltare şi de consolidare. Ţările ieşite slăbite din război au depăşit marea inflaţie postbelică, realizând stabilizări

monetare şi financiare până la sfârşitul anilor ’20. Statele naţionale noi şi cele întregite au acţionat pentru constituirea propriilor organisme economice independente. În acest curs al evoluţiei s-a înscris şi România, cu toate dificultăţile pe care le avea de suportat, între altele din cauza nerestituirii tezaurului rămas la Moscova, cât şi a repetatelor amânări în ce priveşte reglementarea problemei despăgubirilor de război. Aceste probleme, nerezolvate, respective amânate, au lipsit-o de o parte din resursele ce ar fi putut contribui la o mai rapidă înfăptuire a procesului de refacere şi la o mai susţinută dezvoltare.Criza economică izbucnită la sfârşitul deceniului al treilea a avut

consecinţe profunde asupra economiei româneşti. Anii de criză economică, chiar după depăşirea lor, au lăsat urme adânci asupra mersului dezvoltării, cât şi în domeniul politicilor economice promovate de statele lumii în perioada următoare.Ţară preponderent agrară, slabă şi de productivitate scăzută,

România a suportat greu şi cu mari sacrificii efectele puternice aleproceselor economiei europene şi ale politicii ţărilor industriale, înregistrând considerabile evaziuni de capitaluri şi pierderi din raporturile economice externe. O influenţă puternică asupra agriculturii României – ca şi asupra

întregii agriculturi mondiale – a avut criza agrară ce s-a declanşat în a doua jumătate a anului 1928 şi a durat până la începutul celui de-al doilea război mondial. Ca peste tot, această criză s-a manifestat şi în România prin creşterea stocului de produse agricole neperisabile şi prin scăderea

considerabilă a preţurilor la toate produsele agricole, din toate sectoarele agriculturii.Impactul ei a fost cu atât mai mare cu cât în mediul rural lucra peste 75% din populaţia ţării, iar agricultura (plus viticultura) dădeau 49,4% din venitul naţional1, în 1929.În intervalul 1929-1933, când criza agrară s-a împletit cu criza industrială, acuitatea ei a fost deosebită. Efectele ei s-au transmis în toate

celelalte ramuri ale economiei naţionale.În aceste împrejurări economice externe care au determinat cursul celor interne, dezvoltarea industrială s-a aflat sub semnul intervenţiei puternice a statului, ce a atins în ultimii ani de pace (1939 şi 1940) apogeul prin politica generalizată de control şi dirijare a economiei naţionale. Piedicile comerciale şi valutare în calea schimburilor interstatale au

condus la apariţia şi practicarea autarhiei, a politicii comerciale a clearing-ului. Drept consecinţă a acestora, cu deosebire în Europa, s-a constituit blocul statelor industriale şi blocul statelor agrare, în ultimul intrând şi România. Fiecare bloc a promovat măsuri severe de apărare externă a intereselor proprii. Comerţul exterior al României interbelice a evoluat în strânsă legătură cu necesităţile de ordin valutar-financiar ale statului, reflectând structura economică a ţării şi fazele parcurse de conjunctura economiei internaţionale. După perioada de refacere şi de integrare a provinciilor istorice a fost atinsă o situaţie de echilibru de scurtă durată, caracteristică anilor 1926-1929, fiind întreruptă de criza economică mondială dintre 1929-1933. Noua redresare a fost însă foarte mult grevată de continuarea crizei agrare până în 1939, precum şi de deteriorarea crescândă a cadrului politic internaţional care a prefaţat declanşarea celui de-al doilea război mondial. Politica economică a României nu putea interveni în evoluţia tendinţelor europene. Ca atare, ea s-a constituit mai ales din măsuri de contracarare a influenţelor negative externe, de apărare a economiei naţionale şi de diminuare a exodului de venit naţional rezultat din „foarfeca preţurilor” de import-export, din plata anuităţilor datoriei externe etc.