Datoria Externă a României

Managementul datoriei externe . Viziune generală

1.1 Noţiunea de datorie externă

1.1.1 Apariţia şi evoluţia creditării internaţionale

Datoria externă în sine reprezintă, iniţial, un efect al unui alt fenomen economic internaţional de mare amploare – creditarea internaţională.

Creditarea internaţională nu este un fenomen nou. Încă din Evul Mediu, factorii de dezvoltare a comerţului internaţional şi a investiţiilor externe au produs o diversitate a instituţiilor bancare, ale căror obiective, practici de creditare, pieţe, modalitaţi de organizare şi structurare, nu erau fundamental diferite de cele promovate de băncile de anvergură internaţională fondate în anii 1960-1970. Ca dovadă apare situaţia Suediei, unde, datorită dimensiunilor împrumuturilor externe ale Casei Regale, încă din secolul al XVIII-lea s-a înfiinţat un oficiu de administrare a datoriei astfel rezultate.

De fapt, cu secolul al XVIII-lea începe istoria creditării internaţionale, când băncile din Marea Britanie au trecut aproape linear de la negustorie şi cămătărie la creditare. Începând cu războaiele napoleoniene, parcurgând secolul al XIX-lea şi până la începutul secolului nostru, băncile comerciale creditau guverne străine şi finanţau comerţul internaţional prin intermediul acceptelor(precursoare ale acreditivelor şi ale altor documente comerciale de astăzi).

Puterea lirei sterline şi a Marii Britanii au permis fondarea unei pieţe a efectelor de comerţ în Londra, piaţă care finanţa tranzacţiile comerciale ale metropolei cu teritoriile de peste mări. În plus, începând cu 1830 s-au fondat primele bănci britanice în colonii, destinate furnizării de facilităţi bancare locale şi finanţării comerţului colonial. Aceste bănci s-au extins curând în zone de interes major pentru întreaga Europă, zone cum ar fi Egiptul, Turcia, America Latină, sud-estul Asiei. Alte ţări care păşeau pe calea dezvoltării capitaliste au urmat exemplul Marii Britanii, astfel încât fenomenul apariţiei de instituţii bancare în teritoriile “de peste mări” ale statelor europene, a căpătat imaginea unei adevărate lupte pentru împărţirea sferelor de influenţă economică în lume.

Cea mai rapidă creştere în volumul creditării internaţionale s-a înregistrat pe fluxul dinspre Europa spre diferite state din componenţa S.U.A., pentru finanţarea investiţiilor şi comerţului. Multe bănci comerciale din Regatul Unit sau aflate pe teritoriul american, însă în proprietate britanică, au fondate doar pentru susţinerea acestui flux. Deşi, încă din 1860, în California existau deja cinci bănci comerciale(în proprietate britanică), totuşi oraşul New York

a fost primul centru financiar american care a contat ca prezenţă în operaţiile internaţionale, acţionând ca placă turnantă pentru fluxul menţionat. Practic, Londra şi New York-ul erau “emiţătorul” şi respectiv, “receptorul” fluxului de capital britanic, flux care atingea înainte de primul război mondial, circa 10% din PNB-ul Marii Britanii şi al imperiului său colonial. Această situaţie a durat până la sfârşitul primului război mondial, când New York-ul ca exportator de capital către o Europă distrusă, ameninţa pentru prima oară dominaţia Londrei asupra economiei mondiale.

Al doilea război mondial a accelerat declinul lirei sterline şi ascensiunea dolarului american ca valută de circulaţie internaţională. Puterea financiară a City-ului londonez s-a redus, făcând loc New York-ului pe piaţa exportului de capital, S.U.A. dispunând de bănci cu mare credibilitate în mediile financiare internaţionale.

Istoria economică postbelică aduce treptat în scenă trei mari actori :S.U.A., Piaţa Comună şi Japonia(însoţită din anii ’70 de “tigrii” Asiei de sud-est : Hong-Kong, Coreea de Sud, Singapore, Thailanda, Taiwan). Aceştia domină şi în prezent pieţele internaţionale ale creditului, atât direct cât şi prin intermediul puternicei influenţe exercitate în interiorul marilor organisme financiare internaţionale - FMI, Banca Mondială, BERD, BRI, etc. Această dominare este posibilă atât datorită puterii economice de ansamblu, incontestabile a celor trei, cât şi datorită progresului tehnologiei comunicaţiilor, care permit ca orice decizie luată într-o parte a lumii să fie instantaneu cunoscută pe meridianul opus.

Tot perioada postbelică aduce în prim-plan creditarea oficială, de la guvern la guvern sau de la organismele financiare internaţionale către guvernele statelor membre. Conferinţa de la Breton Woods din 1954 stă la baza înfiinţării Fondului Monetar Internaţional şi a Băncii Mondiale, organisme menite să înlesnească procesul de alocare a resurselor ţărilor cu surplus de capital către cele cu nevoie de capital şi să împiedice, prin sprijinirea dezvoltării economice globale, ca discrepanţele enorme dintre ţări să ducă la situaţii conflictuale militare sau la crize economice mondiale.

Astăzi, creditarea internaţională este un fenomen care suscită interesul atât al analiştilor economiei mondiale, cât şi al factorilor de decizie din fiecare ţară în parte, mai ales după experienţa crizei mondiale a datoriei externe care a zguduit lumea finanţelor în anii ’80. Criza datoriei s-a născut din două motive : primul – o politică deplorabilă de administrare a datoriei externe dusă de ţările mari debitoare (în special din America Latină – cazul Mexic), iar, pe de altă parte, băncile comerciale cu activitate internaţională nu au dat nici ele dovadă de prea mare înţelepciune în alocarea resurselor proprii, mărite rapid ca volum prin injecţia de petrodolari ce a urmat crizei petrolului din anii ’70. Criza datoriei a fost rezolvată printr-un

progres cu multiple laturi :s-a modificat, în primul rând, atitudinea creditorilor(oficiali sau privaţi), dinspre scopul unic de a-şi recupera resursele alocate spre controlul utilizării acestora de către debitori. Efectul acestei schimbări de atitudine s-a materializat în măsurile convenite prin înţelegeri bilaterale între ţările cu mari datorii şi Clubul de la Paris(pentru creditorii oficiali) sau Clubul de la Londra(pentru băncile comerciale), măsuri ce au dus la diminuarea poverii datoriei externe asupra economiilor ţărilor îndatorate şi la înlesnirea, pentru acestea, a drumului spre dezvoltare. În al doilea rând, managementul eficient al datoriei externe a devenit un obiectiv major de politică macroeconomică în toate ţările lumii, în special în ţările beneficiare de împrumuturi externe.