Datoria externă a României. Istorie și contemporaneitate

INTRODUCERE

Din dezvoltarea şi modernizarea vieţii economico-sociale în cele opt decenii de la formarea statului naţional: 1859-1938, România a înfăptuit transformări radicale pe calea civilizaţiei moderne, a fost o dezvoltare istorică comprimată pe care statele occidentale au parcurs-o într-o perioadă de câteva ori mai lungă.

Din cauza grăbirii şi condensării proceselor transformatoare, cât şi din alte cauze interne şi externe, evoluţia diferitelor sectoare a avut situaţii diferite, iar la sfârşitul anului 1938 organismul economic naţional prezenta mari inegalităţi şi contraste în privinţa nivelului tehnic şi tehnologic, al productivităţii muncii, nivelului de organizare şi eficienţă socială, a veniturilor categoriilor sociale.

Cu toate acestea, în general, rezultatele dobândite în plan istoric au fost remarcabile. În mai puţin de un secol românii:

- au modificat radical statutul politic şi social al ţării;

- au constituit statul naţional modern – 1859;

- au obţinut după două decenii independenţa politică şi suveranitatea statală – 1877;

- au întregit naţiunea în hotarele ei istorice – 1918 prin Unirea la patrie a provinciilor româneşti, foste sub stăpânirea imperiilor austro-ungar şi ţarist sporind patrimoniul economic al ţării.

În acest relativ scurt interval istoric de numai trei generaţii s-a realizat:

- prefacerea sistemului social-economic feudal, printr-o perioadă de tranziţie de jumătate de secol, în sistem modern preponderent burghez şi economie privată;

- transformarea structurilor economice seminaturale ale ţării în structuri marfare dominate de capital;

- transformarea profitului general agrar al producţiei sociale în profit agrar – industrial.

S-a modificat şi potenţialul de producţie al ţării, sporind în această perioadă de câteva ori şi ridicând nivelul economiei româneşti. În 1938 acesta se exprima, în comparaţie cu perioada de început a modernizării ţării, prin extinderea suprafeţelor şi producţiei agricole de 3-4 ori, în care predominau cu patru cincimi cerealele.

Industria mecanizată, aproape inexistentă la începutul anilor 70 ai secolului XIX, devine a doua ramură de producţie materială a ţării după agricultură, această ramură înregistrează cea mai mare creştere. În anii interbelici producţia industrială se amplifică de 2, 3 ori după terminarea refacerii cu un ritm mediu anual de peste 5%.

Astfel, contribuţia diferitelor sectoare la venitul naţional se modifică în favoarea celor neagricole.

Tabelul nr.1.

Ramura/anii 1900 1938

Agricultură şi silvicultură 70 38,5

Industrie 15 30,8

Construcţii 3 4,4

Transporturi şi telecomunicaţii 4 6,5

Bănci 6 14,9

Altele 1 4,9

Agricultura îşi diminuează substanţial ponderea în produsul nou creat, în vreme ce industria, construcţiile, serviciile şi celelalte ramuri îşi aduc un aport sporit la valoarea producţiei sociale. Ramurile neagricole îşi măresc contribuţia de la 29% la 61,9% formând astfel argumentul economic al caracterului schimbat al economiei româneşti la sfârşitul deceniului 4 al secolului XX.

Cu toate schimbările pozitive produse, caracterul slab dezvoltat al economiei marca întreaga viaţă economică social-internă şi externă a ţării, cu rezonanţe directe în nivelul general de civilizaţie materială a societăţii româneşti faţă de societăţile occidentale dezvoltate.

În 1947, economia României era slab dezvoltată şi avea profil predominant agricol, cu randamente scăzute. Starea de atunci a economiei reflectă, pe de o parte, evoluţia ei anterioară, frânată de numeroşi factori interni şi externi, iar pe de altă parte, distrugerile şi pierderile pricinuite de cea de-a doua conflagraţie mondială.

Ulterior, pe baza principiilor socialismului marxist, evoluţia economiei româneşti s-a înscris în tendinţele istorice ale dezvoltării sociale, şi, într-un termen relativ scurt, profilul său a devenit industrial-agrar. S-au parcurs multe etape de progres material, pe care ţările occidentale le înregistraseră cu mult timp înainte, şi în 1989 nivelul dezvoltării economice al României era cu mult superior celui din trecut.

Edificatoare în acest sens sunt procesele economice şi datele statistice privind evoluţia principalilor indicatori economici şi sociali. Producţia industrială era de cca. 44 ori mai mare în 1989 comparativ cu 1950. datele relevă că producţia industrială antebelică, afectată sensibil de război, fusese deja realizată înainte de 1950.

S-a dezvoltat producţia de resurse energetice şi de energie electrică, metalurgia feroasă şi neferoasă, industria chimică (inclusiv a îngrăşămintelor) şi a materialelor de construcţii şi s-a asimilat producţia de instalaţii şi utilaje tehnologice, de material rulant şi de altă natură, care, în trecut, se procurau din ţările dezvoltate europene şi neuropene. Cu titlu de exemplu, menţionăm producţia de instalaţii şi utilaje pentru extracţia şi procesarea ţiţeiului, locomotive electrice şi Diesel, tractoare şi combine agricole, autocamioane şi autobuze, autoturisme de oraş şi de teren, aparate de radio şi TV.

Producţia industrială s-a realizat cu deosebire pe piaţa internă. Totodată, piaţa externă a cunoscut o mare extindere; în U.R.S.S. şi celelalte ţări socialiste, în ţările în curs de dezvoltare, cu deosebire din orientul mijlociu şi apropiat, precum şi în ţările occidentale, într-o pondere mai mică până în 1964 şi mai mare ulterior. România a construit în ţările în curs de dezvoltare, inclusiv în cele arabe, numeroase fabrici de ciment, rafinării pentru petrol, lucrări hidrotehnice, spitale, şcoli şi locuinţe.

După 1989 s-au făcut multe aprecieri asupra industriei României din anii socialismului şi implicit asupra locului ei în economia europeană. Multe aprecieri, inclusiv din partea unor lideri de partid care declară că sunt de centru-stânga, se plasează pe poziţii extremist negativistă.

S-a susţinut că industria românească ar fi o grămadă de fier vechi, că baza materială lăsată moştenire de regimul socialist este o grămadă de balast şi că ar fi fost mai bine ca ea să nu existe. În acest cadru, în lucrarea „Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre” (ediţia a III-a, Humanitas, 1992), Vlad Georgescu afirmă: „În chip paradoxal, 40 de ani de dezvoltare socialistă au dus România din rândul ţărilor în curs de dezvoltare în cel al ţărilor subdezvoltate”.

Fără îndoială, economia socialistă şi mecanismul său de funcţionare au frânat progresul tehnic, s-a înăbuşit iniţiativa cadrelor de conducere a unităţilor economice şi a forţei de muncă, iar productivitatea muncii şi nivelul de trai s-au menţinut la cote scăzute în raport cu cele din ţările cu economie de piaţă dezvoltată.

Acesta nu poate însă să fie un argument pentru ignorarea schimbărilor pozitive în structura şi nivelul de dezvoltare a economiei româneşti în anii socialismului. Orice om, cât de cât obiectiv, nu poate nega faptele şi datele privind evoluţia industriei, agriculturii, turismului, învăţământului, ocrotirii sănătăţii etc.

Desigur, dacă aprecierile privind economia românească în 1989 au la bază criterii politice şi ideologice, fie de dreapta sau de stânga, ele nu pot face altceva decât să prezinte deformat realitatea. Aceasta este fie înfrumuseţată, fie negată complet, lucru care nu aduce folos cunoaşterii istoriei.

Aprecierile extremiste, complet negative privind economia socialistă a României, ar putea să rezulte şi din amploarea şi persistenţa greutăţilor şi disfuncţionalităţilor economice care au survenit după 1989, şi care au determinat o scădere drastică a nivelului de trai al populaţiei.

Potrivit datelor din lucrarea Băncii Mondiale „World Development Indicators 1999”, proporţia populaţiei României aflată sub pragul sărăciei a crescut de la 6% în 1987 – 1988 la 39% în 1993 –1995. În acest context, potrivit unui sondaj de opinie din iunie 1999, deci la zece ani de tranziţie la economia de piaţă, 67% din cetăţeni considerau, în ciuda gravelor carenţe ale dictaturii, că înainte de anul 1990 o duceau mult mai bine decât în prezent.

Cum s-a gestionat criza şi tranziţia la economia de piaţă şi ce s-a întâmplat cu economia naţională a României după 1989, cu baza ei materială, cu producţia industrială sau producţia agricolă, precum şi cu situaţia din celelalte ramuri de activitate este o altă problemă şi nu face obiectul studiului de faţă.

În perioada postbelică, economia României s-a dezvoltat, aşa cum s-a arătat, într-un ritm foarte înalt, s-a asigurat industrializarea ţării şi extinderea celorlalte ramuri şi sectoare de activitate.