Demers în teoria performanței economico-financiare

Capitolul 1. PROFITUL-INDICATOR AL RENTABILITATII IN TEORIA SI PRACTICA MONDIALA

„Probabil, nici o alta notiune sau concept nu este folosit in discutiile economice cu o varietate uluitoare de intelesurin de sine-statatoare mai mare ca profitul.”-Frank Kniglet.

Pentru a intelege si mai bine rolul si locul profitului in economia de piata si in masurarea performantelor economico-financiare ale intreprinderii, Ludwing von Mises, arata: „O ordine sociala bazata pe controlul privat al mijloacelor de productie nu poate functiona fara actiunea si profiturile antreprenoriale si, binenteles, nici fara pierderile antreprenoriale. Eliminarea profiturilor, indiferent prin ce metode, ar transforma inevitabil societatea intr-un talmes-balmes lipsit de orice sens. Ar genera saracie pentru toti.”

Măsurarea performanţelor întreprinderii vizează, în mod esenţial, măsurarea profitului, care poate fi abordată din trei puncte de vedere, patrimonial, economic şi financiar .

Din punct de vedere patrimonial măsurarea profitului întreprinderii se realizează prin compararea valorii unei întreprinderi referitoare la două momente diferite, folosind aceleaşi metode de evaluare şi plecând de la ecuaţia juridică a bilanţului.

Prin compararea capitalurilor proprii a două exerciţii succesive se poate determina rezultatul plecând de la formula :

Determinarea rezultatului exerciţiului din punct de vedere patrimonial este criticabilă într-o perioadă de creştere a preţurilor, pentru că eventualele ajustări aduse elementelor patrimoniale ca urmare a variaţiei de preţuri, se pot realiza prin diverse metode. Utilizarea mai multor metode de ajustare aduse elementelor patrimoniale, funcţie de variaţia preţurilor conduce la identificarea mai multor mărimi plauzibile de rezultate. De asemenea, metoda de evaluare a patrimoniului fiind costul istoric, cu un grad de relevanţă scăzut fac aproape irelevantă stabilirea unui rezultat prin intermediul patrimoniului.

Din punct de vedere economic, măsurarea performanţei întreprinderii se realizează plecând de la diferenţa între venituri şi cheltuieli, ecuaţia fiind următoarea :

Determinarea rezultatului exerciţiului din punct de vedere economic întâmpină dificultăţi rezultate din aplicarea metodei costurilor istorice şi a opiniilor diferite privind definirea şi conectarea veniturilor şi cheltuielilor aferente unui exerciţiu. Se pune aceeaşi întrebare, în context inflaţionist, elementele contului de profit şi pierdere, exprimate în cost istoric, sunt fiabile în timp?

Analiza fiabilităţii cheltuielilor poate fi realizată ţinând cont de două momente importante:

-al recunoaşterii şi implicit al contabilizării lor;

-data închiderii exerciţiului financiar.

În funcţie de momentul recunoaşterii cheltuielile sunt evaluate astfel:

-la valoare reală, pentru acele cheltuieli ce generează creşteri ale datoriilor sau scăderi ale valorii disponibilităţilor;

-la o valoare inferioară celei reale, pentru acele cheltuieli ce generează ieşiri de active sau scăderi ale valorii activelor, altele decât disponibilităţile. Toate aceste cheltuieli sunt înscrise la valoarea elementelor patrimoniale nemonetare care, le-au generat.

Există două excepţii reprezentate de cheltuielile cu dobânzile şi cheltuiala cu impozitul pe profit. Cheltuielile cu dobânzile sunt prezentate la o valoare superioară celei reale, compusă dintr-o fracţiune inflaţionistă şi dobânda propriu-zisă, iar cheltuiala cu impozitul se calculează la o bază de impozitare neomogenă, din punct de vedere al puterii de cumpărare a monedei.

Data închiderii exerciţiului financiar este, în general, ulterioară datei înscrierii elementelor de cheltuieli în contabilitate, moment în care puterea de cumpărare scade, acestea determină o valoare a unităţii monetare net inferioară celei de la data întocmirii acestora.

Neomogenă şi subevaluată, valoarea cheltuielilor concură la obţinerea unui rezultat al exerciţiului supraevaluat, lipsit de capacitatea de a furniza o informaţie reală.

Analiza fiabilităţii veniturilor poate fi realizată similar cheltuielilor, ţinând cont de două momente importante:

-al recunoaşterii şi implicit al contabilizării lor;

-data închiderii exerciţiului financiar.

În funcţie de momentul recunoaşterii veniturile sunt evaluate la valoarea reală din acel moment. Există şi excepţii, reprezentate de veniturile din: producţia stocată, producţia de imobilizări, creanţe reactivate, provizioane, subvenţiile pentru investiţii. Aceste venituri reflectă o valoare trecută şi neomogenă.

În ceea ce priveşte evaluarea veniturilor la data închiderii exerciţiului financiar, acestea rămân la valoarea lor iniţială. În consecinţă, la sfârşitul exerciţiului financiar, în virtutea scăderii puterii de cumpărare a monedei, veniturile sunt subevaluate, ceea ce determină o subevaluare a rezultatului.

Din punctul de vedere al abordării financiare, rezultatul exerciţiului apare ca variaţie a trezorerie întreprinderii în cursul unei perioade date, prin compararea fluxurilor de încasări cu fluxurile de plăti. Ţinând cont de autofinanţarea întreprinderii, care este asigurată de rezultatul exerciţiului (profit) şi creşterea amortizării şi provizioanelor, care reprezintă cheltuieli calculate, negeneratoare de plăti, formula de calcul utilizată în determinarea mărimii rezultatului exerciţiului va fi următoarea :