Dimensiuni ale pieței muncii în România

INTRODUCERE

Piaţa muncii din România s-a confruntat cu schimbări importante în contextul procesului de tranziţie economică, manifestat prin reducerea populaţiei active şi ocupate, menţinerea ratei şomajului la valori relativ constante şi creşterea şomajului în rândul tinerilor şi a şomajului de lungă durată. Aceasta este afectată în principal de capacitatea limitată de creare de noi locuri de muncă. În paralel cu reducerea severă a populaţiei ocupate, au apărut modificări importante privind structura ocupării pe sectoare, domenii de activitate, regiuni, tipuri de proprietate, vârsta şi statut profesional.

Piaţa muncii în general şi ocuparea forţei de muncă în special trece printr-o situaţie de criză. Evoluţiile din ultimul deceniu nu au condus în acest domeniu la o transformare, compatibilă cu exigenţele unei economii de piaţă. În loc să fie valorificată ca un factor primordial de relansare, forţa de muncă tinde să devină din ce în ce mai mult o ”supapă” prin care se eliberează – temporar - sau se atenuează dezechilibre şi disfuncţionalităţi de pe alte pieţe ale economiei.

Reducerea absolută şi relativă a numărului mediu de salariaţi, creşterea absolută şi relativă a ocupării în sectorul primar, determină o periculoasă şi nedorită alunecare a economiei spre activităţi slab productive. În acest sens, se impune reconsiderarea rolului industriei pentru relansarea şi creşterea performanţelor economiei naţionale şi luarea în considerare a ponderii pe care o vor avea serviciile în preţurile de vânzare a majorităţii bunurilor. Evoluţia structurii sectoriale a forţei de muncă de până acum vine în contradicţie cu necesitatea eficientizării şi rentabilizării economice, întrucât deplasările forţei de muncă au loc dinspre sectoarele în care productivitatea muncii progresează înspre sectoare mai puţin productive. Restructurarea este cel mai adesea înţeleasă ca o desfiinţare a firmelor producătoare de pierderi şi nu ca o imensă oportunitate de relansare şi recucerire a pieţei interne şi externe. Instituţiile nou create se află la început, fiind necesară o perioadă de timp astfel încât să poată funcţiona cu adevărat.

Lipsa forţei de muncă specializate continuă să reprezinte una dintre problemele pieţei muncii din România, majoritatea companiilor de pe piaţa locală având nevoie de personal calificat.Deficienţele din sistemul de învăţământ şi migraţia reprezintă numai două dintre motivele care au condus la lipsa forţei de munca specializate, sunt de părere specialiştii în recrutare.

În realitate, dezechilibrele permanente între cerere şi oferta, intre nevoi şi resurse, intre dorinţe şi posibilităţile de îndeplinire, constituie motorul creşterii economice, sensul logic şi pragmatic al acestui concept şi de altfel singurul suport al vieţii şi al muncii.

În permanenţă oamenii încearcă să depună un efort în munca din ce în ce mai mic pentru a realiza produse din ce în ce mai multe şi mai bune. Dacă egalitatea între cerere şi oferta este exclusă, nu înseamnă că o societate poate să accepte timp îndelungat mari presiuni ale cererii asupra ofertei. Pentru o anume populaţie, la un anumit grad de dezvoltare tehnologică, la un anumit nivel al cunoştinţelor şi în raport de resursele naturale existente, de calitatea şi cantitatea acestora, posibilităţile de satisfacere a cererii sunt direct dependente de muncă omenească pe care respectiva societate o depune structurat în diferite scopuri şi de randamentul sau productivitatea acesteia.

Asigurarea locurilor de muncă pentru toţi cetăţenii apţi, în conformitate cu oferta şi disponibilitatea de a munci este un element fundamental al strategiilor de dezvoltare. Aceasta constituie nu numai o condiţie a echilibrului social-politic, dar şi o transpunere în practică a principiului şi dreptului de proprietate.

Capitolul I

NOŢIUNI TEORETICE PRIVIND PIAŢA MUNCII

1.1. Aspecte teoretice

Piaţa muncii este una dintre componentele sistemului de pieţe interdependente ce caracterizează orice economie dezvoltată.Prin conţinutul, funcţiile şi structurile sale, piaţa muncii particularizează relaţiile economico-sociale generate de confruntarea cererii şi ofertei de resurse de munca disponibile, în corelaţie cu factorii care le determină şi consecinţele pe care le provoacă, cu nivelul şi oscilaţiile salariilor, cu restricţiile impuse de gradul de dezvoltare economico-socială.

În calitatea ei de piaţă specială, piaţa muncii tranzacţionează o marfă deosebită, forţa de muncă a omului, că latura cea mai importantă a factorului uman. Această marfă este indisolubil legată de om, ceea ce presupune luarea în consideraţie a determinărilor demo-economice şi psiho-sociale ale mărfii forţa de muncă.De asemenea, vânzarea-cumpărarea forţei de muncă se face pentru o perioadă determinată ce vizează parţial factorul uman, respectiv numai capacitatea de muncă a omului, cumpărătorului revenindu-i munca depusă de vânzătorul acestei mărfi.

Piaţa muncii poate fi definită ca:

a) spaţiul economic în cadrul căreia negociază, în mod liber, deţinătorii de capital, în calitate de cumpărători ai forţei de muncă (cererea) şi posesorii forţei de muncă în calitate de vânzători (ofertanţi) ai acesteia, iar prin mecanismul preţului forţei de munca (salariul real), al concurenţei libere şi al altor mecanisme specifice, se ajustează cererea şi oferta de forţă de muncă;

b) ansamblul operaţiunilor care se derulează la diferite niveluri de organizare macrosocială, de către diferiţi agenţi economici, în legătură cu asigurarea echilibrului între ofertă şi cererea de forţă de muncă. Sub aspectul competenţei, unele din aceste operaţiuni revin firmelor şi patronatului, altele sindicatelor şi puterilor publice, iar altele presupun soluţionarea pe bază de negociere şi arbitraj între toţi participanţii la piaţa muncii;

c) un sistem complex de comunicaţii prin intermediul căruia vânzătorii şi cumpărătorii se informează reciproc asupra nevoilor şi ofertei de forţă de muncă, precum şi asupra preţurilor (nivelul salariilor) la care vor să încheie tranzacţiile.

În sens restrâns, piaţa muncii cuprinde ansamblul actelor de vânzare – cumpărare a forţei de muncă, deci se referă numai la una din formele instituţionalizate de ocupare a resurselor de muncă, respectiv munca salariată. Ca urmare, participanţii la această piaţă sunt:

a) ofertanţii de forţă de muncă sau cei care îşi vând pe o piaţă specială competenţa profesională, cunoştinţele lor în schimbul unui preţ numit salariu;

b) solicitanţii ( cumpărătorii ) de forţă de muncă, adică diverşi agenţi economici, întreprinderi, instituţii publice şi social-culturale care au nevoie de competenţele profesionale ale ofertanţilor şi sunt dispuşi să plătească pentru acestea un anumit preţ ( salariu );

c) intermediarii constând din persoane fizice şi juridice (birouri şi oficii pentru plasarea forţei de muncă) ce s-au specializat în servicii de intermediare între ofertanţii şi solicitanţii de competenţe profesionale.