Disparități regionale în Uniunea Europeană

„Există multe obiective pe care nu le putem atinge singuri, ci numai împreună. Sarcinile sunt împărţite între Uniunea Europeană, statele membre şi autorităţile regionale şi locale ale acestora.” Declaraţia de la Berlin, martie 2007.

Pentru a putea avea o privire de ansamblu şi a putea intelege mecanismul de acordare a fondurilor structurale trebuie să cunoaştem contextul care le generează. După cum se ştie, aceste fonduri sunt alocate doar statelor membre, prin intermediul politicii regionale a acesteia.

Competiţia în creştere dintre diferite regiuni, implicit activităţile desfăşurate în cadrul acestora, atât în interiorul Uniunii Europene cât şi în afara acesteia reprezintă o stare de fapt a lumii "globalizate" în care trăim. Nota distinctă pe care UE o realizează, în tot acest peisaj, constă în atenţia pe care o acordă faptului că nu toate regiunile se bucură de aceleaşi condiţii economice, geografice şi sociale şi, ca urmare a acestei realităţi, nu toate pot concura de pe aceleaşi poziţii.

Pentru mulţi ani, disparităţile regionale din punctul de vedere al nivelului de dezvoltare şi al calităţii vieţii făceau obiectul politicilor naţionale ale Statelor Membre. Multe îmbunătăţiri au putut fi observate din momentul în care Uniunea Europeană a iniţiat politica de reducere a lor -politica de coeziune.

1. Istoricul politicii de coeziune

Cu excepţia unei referinţe generale la necesitatea consolidării

unităţii economice dintre statele membre, tratatul fondator de la Roma

(1957) nu oferă un mandat explicit pentru adoptarea unei politici CE de

coeziune.

În anul 1957, ţările semnatare ale Tratatului de la Roma se referă în

preambulul acestuia la necesitatea de „a consolida unitatea economiilor

lor si de a asigura dezvoltarea lor armonioasă prin reducerea diferenţelor

existente între diversele regiuni şi a decalajelor cu care se confruntă

regiunile mai puţin favorizate”.

În anul 1958 se constituie două Fonduri sectoriale: Fondul Social

European (FSE) şi Fondul European de Orientare şi Garantare Agricola

(FEOGA).

A fost nevoie de 18 ani ca politica de coeziune economică şi socială

să avanseze pe agenda politică a CE, datorită primei extinderi care

includea state membre (Marea Britanie şi Irlanda) cu probleme

considerabile de dezvoltare economică şi socială, cuplate cu o încetinire a

dezvoltării economice datorate crizei petroliere din anii '70.

La început, politica de coeziune economică si socială avea un

explicit caracter redistributiv. În 1975 a fost înfiinţat un Fond European

de Dezvoltare Regională (FEDR) care să contribuie la proiectele de

dezvoltare lansate de guvernele naţionale. S-a înţeles repede ca acest

concept minimalist avea deficienţe serioase. Numeroase proiecte erau

cofinanţate de FEDR în baza unui sistem de cote naţionale fără priorităţi

explicite de dezvoltare pe termen lung şi fără efect de multiplicare.

Necesitatea unei reforme radicale a sistemului de distribuţie s-a

cristalizat dupa extinderea sudică, prin includerea Greciei (1981), a

Spaniei şi a Portugaliei (1986), toate considerabil în urma faţă de media

PIB-ului CE de atunci.

Grecia a negociat cu Comisia introducerea unor instrumente

economice specifice Sudului pentru a contrabalansa presiunile

economice şi concurenţiale datorate aderarii Spaniei şi Portugaliei,

ambele cu o orientare economică similara a sectoarelor primare si

secundare ale economiei lor.

Introducerea Programelor Integrate Mediteraneene (PIM) pentru

perioada 1986-1992 a oferit Comisiei prima oportunitate de a

experimenta abordari inovatoare privind atât continutul politicilor, cât si

metodele şi cerinţele ataşate punerii lor în aplicare.

În 1986 Actul Unic European creeaza bazele unei politici reale de

coeziune menite să compenseze constrângerile pietei unice pe care le

resimt tările meridionale şi alte regiuni mai puţin favorizate.

Adoptarea Programului Pieţei Unice Europene în 1986 şi semnarea

Actului Unic European în 1986 au semnificat o noua era pentru politica

de coeziune economică şi socială din CE. Eliminarea barierelor în calea

comerţului şi libera circulaţie a persoanelor, capitalului şi serviciilor au

fost însoţite de preocupari privind capacitatea regiunilor defavorizate de

a face faţă presiunilor concurenţiale ale pieţei.

Consiliul European de la Bruxelles din februarie 1988 revizuieşte

modul de functionare a fondurilor de solidaritate (cunoscute acum sub

denumirea de Fonduri Structurale) şi le aloca 68 miliarde de ECU (la

preturile din 1997).

Tratatul de la Maastricht, care a intrat în vigoare în 1993,

desemnează coeziunea ca fiind, împreună cu uniunea economică şi

monetară şi piaţă unică, unul dintre principalele obiective ale Uniunii.

De asemenea prevede crearea Fondului de Coeziune, pentru sprijinirea proiectelor în domeniul mediului si transporturilor în statele membre cel mai puţin prospere.

Consiliul European de la Edinburgh (decembrie 1993) hotărăşte

alocarea a aproximativ 177 miliarde de ECU (la preţurile din 1999), adică

o treime din bugetul comunitar, pentru politica de coeziune. Pe lângă

Fondurile Structurale se creeaza un nou Instrument Financiar de

Orientare pentru Pescuit (IFOP).

Tratatul de la Amsterdam (1997) confirma importanţa coeziunii şi

de asemenea include un Titlu privind Ocuparea Forţei de Muncă care

subliniaza necesitatea colaborarii în vederea reducerii şomajului.

Consiliul European de la Berlin (martie 1999) iniţiază reforma

Fondurilor Structurale si ajustează functionarea Fondului de Coeziune.

Aceste Fonduri vor primi peste 30 de miliarde de Euro pe an în perioada 2000-2006, adica 213 miliarde de Euro în decurs de şapte ani.

Instrumentul pentru Politici Structurale de Preaderare (ISPA) şi

Programul Special de Aderare pentru Agricultura şi Dezvoltare Rurala

(SAPARD) completează programul PHARE în vederea promovării

dezvoltării economice şi sociale a ţărilor candidate din Europa Centrala

şi de Est.

Politica de Coeziune economica si sociala a Uniunii Europene

trebuie vazută ca parte integrantă a Strategiei de la Lisabona (2000), care

îsi propunea să transforme Europa pâna în anul 2010, ”în cea mai

dinamică şi mai competitiva economie bazată pe cunoaştere”. Strategia

de la Lisabona a fost completată în anul 2001, în cadrul Consiliului

European de la Gotheburg cu noi obiective, printre care cel mai

important este asigurarea dezvoltarii durabile.

De asemenea, în 2 februarie 2005, Comisia Europeană a prezentat

Liniile Strategice Integrate pentru Creştere şi Ocupare, în care se

afirmă ca UE trebuie să creeze o economie bazată pe creştere durabila şi

pe ocupare. În conformitate cu Liniile Strategice Integrate pentru

Creştere şi Ocupare, se stabileau 3 priorităţi pentru UE pentru perioada

2007-2013, priorităţi cuprinse în Orientarile Strategice Comunitare 2007-

2013:

1. Europa - un loc mai atractiv pentru invesţitii şi muncă

2. Îmbunatăţirea cunoaşterii şi inovării pentru creştere

3. Locuri de munca mai multe şi mai bune

Cu alte cuvinte, politica de coeziune trebuie sa încorporeze

obiectivele de la Lisabona şi Gotheburg, să raspundă strategiei de

creştere şi ocupare şi să devina un vector-cheie pentru realizarea lor

prin intermediul programelor naţionale şi regionale de dezvoltare.

Având în vedere noul context european, marcat de extinderea

Uniunii Europene şi de provocările de la nivel global, începând cu anul

2007, a avut loc o nouă reformă a politicii de coeziune.

Reforma urmăreşte să implementeze un nou cadru de programare a politicii de coeziune, să simplifice procedurile şi să descentralizeze procesul de programare, implementare şi de luare a deciziei.

Astfel:

a. s-a adoptat un Nou Cadru Legal al Politicii de Coeziune 2007-

2013,

b. s-au stabilit noi obiective de intervenţie pentru principalele

instrumente financiare prin care se realizeaza politica de coeziune.