Echilibru, Dezechilibru Economic

I. ECHILIBRUL ECONOMIC

Echilibrul economic face parte din categoria conceptelor care suferă de un exces de sens, fiind utilizat în cele mai diferite împrejurări şi cu cele mai numeroase semnificaţii, adesea făra preocupări de a i se defini conţinutul, deoarece este considerat ca de la sine înţeles. Etimologic, termenul ca atre provine din latinescul “aequilibrium”( aequs = egal; libra = balanţă), exprimând ideea egalităţii de forţe, de greutăţi aşezate pe cele două talere ale balanţei.

Problema echilibrului economic preocupă economia de la începuturile sale, mai precis de când gândirea economică s-a constituit într-o ştiinţă de sine stătătoare. Viziunea clasică privind echilibrul economic o întâlnim începând cu operele lui A. Smith, D.Ricardo şi J.St.Mill, ei fiind cei mai reprezentativi exponenţi ai liberalismului clasic.

“Una din cele mai spectaculoase contribuţii este cea a lui Adam Smith, care ramâne în teoria economică cel puţin prin cunoscutele concepte de “ceas mecanic” şi “mână invizibilă”. În fond, teoria „mâinii invizibile” enunţată de A.Simth poate fi socotită ca o formă de exprimare a unei concepţii cu privire la echilibrul economic.” Potrivit acestei teorii, economia bazată pe mecanismele pieţei concurenţiale îşi asigură în mod spontan, echilibrul între producţie şi consum, ofertă şi cerere, fapt care face de prisos intervenţia statului în economie.

Spre deosebire de A. Smith, care cercetase sursele avuţiei, adică producţia naţională, D. Ricardo s-a interesat de problemele repartiţiei, orientând astfel gândirea economică spre problemele mai umane. Bazându-se pe teoria valorii – muncă, el face din repartiţia valorii create de munca omenească între clasele sociale problema esenţială a economiei politice, punând în evidenţă variabilele echilibrului producţie-repartiţie. “În sens general, la baza concepţiei sale cu privire la echilibrul economic, Ricardo pune teoria valorii-muncă, înlaturând “dogma” lui Smith. Astfel, după el, raportul dintre cerere şi ofertă face ca preţurile să varieze întotdeauna pe piaţă, dar aceasta are doar un caracter temporar, fiindcă echilibrul va fi restabilit prin influenţarea ofertei, ceea ce va readuce preţul la nivelul său natural sau necesar.”

Mai târziu, neoclasicii au reluat ideea echilibrului economic, pornind de la independenţa generală a agenţilor economici, de la conceperea ansamblului economic ca sumă a părţilor. În optica lor, echilibrul dintre cerere şi ofertă se asigură prin găsirea unui preţ de echilibru întemeiat pe maximizarea avantajelor proprii ale agenţilor economici – producători şi consumatori, vânzători şi cumpărători. De pe aceste poziţii şi-a elaborat Leon Walras teoria asupra echilibrului economic care a devenit punct de referinţă pentru întreaga gândire economică ce l-a succedat..

În ultimele trei decenii au apărut noi teorii ale echilibrului economic. Printre cei care au adus contribuţii de seamă în acest domeniu se numără Gerard Debreu, Kenneth Arow şi Frank Hahn. De-a lungul anilor s-au adus argumente ştiinţifice menite să clarifice problema echilibrului economic si din acest punct de vedere contribuţia gândirii economice este incontestabilă. Dar sunt cercetători care afirmă că în pofida valorii lor cognitive, teoriile echilibrului economic „sunt virtual lipsite de putere explicativă”, în sensul că „par să aibă prea puţin de-a face cu economiile reale” .

Atunci când schimburile de bunuri şi servicii între consumatori şi producători sunt orientate de un sistem de preţuri, există un joc al preţurilor astfel încât cererea şi oferta sunt egale pentru orice bun şi serviciu iar situaţia economică cu acest joc al preţurilor, este „optimă”; în acest sens nu este posibil să se îmbunătăţească poziţia unui consumator fără a o înrăutăţi pe-a altora. Se convine că o situaţie astfel definită nu este unică. Fiecare distribuire a bogăţiei iniţiale între consumatori corespunde unei situaţii optimale particulare. Dacă o situaţie nu este optimală este posibil să se găsească o variantă în care un consumator nu pierde dar ceilalţi câştigă. În acelaşi timp, fiecare consumator apreciază propria sa poziţie fără să-l intereseze a celorlalţi.

Echilibrul economic seamănă cu o balanţă în care parţile componente tind să fie egale între ele, adică echivalente. El poate fi definit ca o tendinţă permanentă de egalare a diferitelor mărimi economice interdependente. Echilibrul economic poartă un caracter relativ, odată atins el este îndată încălcat. Punctul de echilibru este mereu schimbător. Permanente sunt doar dezechilibrele care însă tind mereu să se echilibreze, aceste tendinţe asigurând în ultimă instanţă evoluţia economică.