Echilibrul financiar al întreprinderii - studiu de caz la SC Travel Fun SRL Timișoara

INTRODUCERE

Conceptul de echilibru în viaţa economicã a fost interpretatã diferit. În literaturã se gãsesc expresii ca echilibru static, echilibru stabil, echilibru instabil, echilibru optim, etc. În condiţiile în care schimbarea unui element sau a altuia dã naştere tendinţei de restaurare a echilibrului sau a unui proces de ajustare spre formarea unui nou echilibru, acesta este considerat echilibru stabil. Atunci însã când nu se produc astfel de tendinţe, echilibrul este instabil.

Definirea unor fenomene antagoniste, divergente ca variante ale echilibrului economic nu conving. Realizarea echilibrului static, conduce la o stare calmã, fãrã antagonisme, stare imposibil de realizat intr-o activitate ca cea economicã.

Climatul economic în care îşi desfaşoarã activitatea unitãţile economice este cu totul diferit. Se impune totuşi precizarea cã aria studiilor privind unitãţile economice mai are încã pete albe. Este vorba cu deosebire de problemele financiare ale acestor nuclee unde se creeazã noi valori de întrebuinţare. Dacã se ia în considerare confluenţa dintre cunoaşterea fenomenelor şi cercetãrile efectuate, se observã cã pe agenda nerealizãrilor se aflã relaţia de echilibru ce ar trebui sã cuprindã nivelul sarcinilor concrete ale unitãţilor economice şi modalitãţile şi chiar posibilitatile de a dispune cu eficientã de resursele necesare.

Dezvoltarea unei economii concurenţiale de piaţã, presupune, printre altele şi o acţiune generalã de perfecţionare a organizãrii, conducerii şi planificãrii economiei. Acţiunea are caracter permanent, întrucât mişcarea însãşi este o formã inerentã a vieţii economice, iar dezvoltarea se deruleazã într-un lanţ nesfârşit de contradicţii, de interrelaţii, dintre tendinţa de echilibru şi factorii de antiechilibru.

Forma generalizatã, instituţionalizatã organizatoric, cu particularitãţi inerente de la un sistem economic la altul, cu atribute şi obiective stabilite în funcţie de producţie, inclusiv cu finalitãţi bine precizate, este unitatea economicã. Necesitatea de a cuprinde în sfera gestiunii econimice multiplele forme organizatorice, impune utilizarea unei denumiri cu accepţiune mai largã şi adecvatã subiectului. Conceptul de unitate economicã, presupune includerea termenului de întreprindere, invers nu este posibil, deşi întreprinderea ocupã un loc central în acest sistem conceptual.

Procesul organizãrii, conducerii şi planificãrii în unitãţiile economice este marcat de trecerea de la economia centralizatã la economia concurenţialã de piaţã. Planificarea financiarã în aceste unitãţi acoperã câmpul în care se constituie, utilizeazã şi se distribuie resursele financiare ale unitãţii economice.

Prin intermediul bugetelor de activitãţi se stabileşte un echilibru între obiectivele fixate de unitatea economicã şi resursele financiare pe care aceasta le poate afecta în vederea realizãrii concordanţei între obiective şi resurse. Bineînţeles cã acest echilibru este stabilit pentru sfârşit de trimestru sau an, în funcţie de condiţiile economice, tehnice şi financiare de care dispune unitatea economicã.

Bugetul este un plan exprimat cantitativ în termeni monetari. Sarcinile ce se stabilesc prin buget sunt repartizate celor responsabili cu execuţia sa.

In adoptarea bugetului prezintã importanţã şi este esenţialã negocierea între managerii centrelor de responsabilitate şi superiorii lor.

Produsul acestor negocieri se concretizeazã într-un principiu ce stã la baza elaborãrii bugetelor şi anume, principiul echilibrului potrivit cãruia firma trebiue sã se gãseascã într-o stare de proporţionalitate privind necesitãţile de acoperit şi resursele capabile sã finanţeze aceste nevoi.

Asigurarea şi repartizarea resurselor pe diferite compartimente şi etape ale procesului activitãţii unitãţii, este – de asemenea – o artibuţie a planificãrii şi conducerii efective a activitãţii financiare. În consecinţã se impune cunoaşterea amãnunţitã a anatomiei şi fiziologiei unitãţii economice pentru a orienta resursele în direcţia utilizãrii lor eficiente.

În conducerea operativã a activitãţii financiare au loc douã categorii principale de mutaţii:

a) cele care produc în procesul de aprovizionare, producţie şi desfacere.

Aprovizionarea şi desfacerea leagã mai intim unitatea economicã de condiţiile concrete ale pieţei interne şi uneori şi de relaţiile cu piaţa externã, întrucât de calitatea valorilor de întrebuinţare pe care le primeşte şi de calitatea celor ce le livreazã, depinde eficienţa utilizãrii capitalului;

b) cele ce se produc în valoarea şi circuitul resuselor ca urmare a proceselor

amintite. Obiectivele principale de cunoaştere sunt: resursele disponibile, structurarea acestora într-o fazã sau alta, nivelul total valoric, viteza de rotaţie în comparaţie cu cel din perioada anterioarã, etc.

Reluarea interrelaţiilor dintre cele douã categorii de mutaţii, se face prin

intermediul preţurilor. Preţurile sunt sinteza a douã funcţiuni ce acţioneazã în derivã: puterea de cumpãrare a monedei şi costurile de producţie.

Dereglare continuã a stãrii de echilibru la nivelul unitãţilor se bazeazã pe

cunoaşterea factorilor de antiechilibru.

Deci, pentru a asigura în mod continuu, echilibrul financiar al unitãţii economice se impune cunoaşterea şi analiza cuplului de relaţii ce pot genera contradicţii – fenomen ce ricoşeazã şi se observã cu deosebire – la nivelul activitãţii financiare.

La nivelul unitãţilor economice, acţiunea de reglare poate fi fãcutã în condiţii optime, pe baza bugetãrii întregii activitãţi. Cunoaşterea fenomenului financiar, dupã datele înscrise în bugetul trezoreriei este imperios necesarã, fenomenul financiar fiind autonom din punct de vedere metodologic, organizatoric şi decizional. Dar, fenomenul financiar ne rezultã automat din derularea procesului de aprovizionare, producţie şi desfacere.