Economia Politică a Reformei

1. Introducere

1.1. Ce inseamnă a fi perdant sau câștigător ?

Acesti doi termeni au o rezonanță foarte puternică in ceea ce privește economia unei țări . Se referă tocmai la acele sectoare, subsectoare și domenii care împreună formează ceea ce se numește economia unei tari. Această problemă, vazută la nivel general, putem spune că oscilează, nicio țară nefiind capabilă în a deține supremația în toate domeniile, cum s-ar spune a fi câștigătoare.

În ceea ce privește situația României s-au efectuat studii de piață pentru a se dovedi daca se poate numi câștigătoare sau perdantă în urma aplicarii reformelor. Rezultatele nu au fost întocmai cele dorite datorită faptului că în majoritatea domeniilor s-au înregistrat scăderi semnificante ceea ce a condus la statutul de perdantă. Situația cea mai ingrijorătoare este că in toate cele trei sectoare (primar→ agricultura; secundar→industria ; terțiar→serviciile) s-a înregistrat o evoluție descrescătoare.

Așadar, termenul de a fi perdant îl putem folosi atunci când un sector sau domeniu, in locul evoluției pozitive inregistreaza o decadere, pierzându-și statutul original. Analog, termenul de a fi câștigător îl folosim în situațiile în care un sector sau domeniu iși depășește situația originală, inregistrând o evoluție remarcabilă.

Pentru a ințelege mai exact ce inseamnă a fi perdant sau câștigător vom analiza situația economiei în România luând în parte toate cele trei sectoare și arătând in ce fel a evoluat sau decazut, stabilind astfel cine a pierdut si cine a caștigat.

2. Date generale despre reforma din România

Ȋn termeni generali, reforma are un sens de schimbare din ceva tradițional, ȋn ceva revoluționar. Tranziția ȋn România, a avut douã componente principale: cea politicã, şi cea economicã. Ȋn ceea ce priveşte latura politicã a tranziției, aceasta se referã la ȋnlãturarea regimului comunist, şi trecerea la democrație, la pluripartidism politic, stat de drept şi alegeri libere.

Referitor la planul economic, ceea ce este numit tranziție ar trebui sã fie centrat pe privatizare. Reforma a comportat numeroase discuții de la ritmul schimbãtor al terapiei de şoc, la cele privind ȋnlãnțuirea etapelor şi rolul statului ȋn privatizare.

“Tranziția româneascã, defavorizatã de o strategie mai puțin coerentã, aduce ȋn vedere sau chiar lasã sã se manifeste doar tendințele negative ale schimbãrii, iar o tranziție prost gestionatã inhibã forțele progresului mai mult decât un regim totalitar.”

Mãsura exactã cã privatizarea ȋn țara noastrã s-a fãcut dupã criterii non-economice, este cã producția noilor societãți apãrute nu s-a ȋmbunãtãțit, ba chiar a ȋncetat ȋn cazul unora, restrângâdu-se producția s-au pierdut piețe care ȋşi creaserã standarde mai diferite de cele pe care putea sã le suporte economia noastrã ȋn tranziție.

Ȋn ţara noastră, sectorul de stat era cvasi-majoritar, sectorul privat deţinând, în 1989, numai 12,8% din produsul intern brut. Procesul de privatizare a început în 1990, şi s-a dovedit a fi mult mai complex şi dificil. Ȋn perioada de început a avut un ritm lent, caracterizat de absenţa voinţei politice, de mentalitatea românilor, moştenită de la vechiul regim, de probleme instituţionale, de o instituire lentă a cadrului legal necesar.

Ȋncepând cu anul 1996 sectorul privat devine majoritar ȋn ceea ce priveşte contribuția la realizarea PIB, ajungând la 55%, deşi capitalul social de care aveau nevoie la ȋnființare noile societãți era mult mai mic decât cele din sectorul de stat care porneau cu o valoare mare a capitalului social, şi cu toate acestea sectorul privat a ȋnregistrat profit.

Evolutia sectorului privat in produsul intern brut

*Sursa de date: Institutul Naţional de Statistică

Cu toate întârzierile procesului de privatizare din România, contribuţia unităţilor din sectorul privat la crearea produsului intern brut a crescut an de an, deşi nu a mai ȋnregistrat salturi spectaculoase, ajungând să reprezinte 71.3 % în anul 2011, faţa de numai 16,4% în 1990.

La nivel de ramurã de activitate, evoluția sectorului privat a fost ȋn mare mãsurã asemãnãtoare cu cea a economiei naționale, diferențe existând in ceea ce priveşte agricultura, care a avut salturi mari ȋn primii ani de tranziție.

Ȋn ceea ce priveşte industria, sectorul privat reprezenta la ȋnceputul perioadei de tranziție doar 5%, evoluțiile anuale fiind modeste, consecinţă a ritmului procesului de privatizare, de-abia în anul 1999 acest sector devenind majoritar în această ramurã.

Referitor la domeniul construcţiilor, sectorul privat avea la începutul anilor ’90 contribuţii minore, de aproximativ 2%, dar evoluţiile ulterioare au fost semnificative, fapt datorat dezvoltării puternice a activităţii private în acest domeniu de activitate.

Cel mai mare salt, şi cea mai importantã ramurã, a fost la fel ca şi ȋn economia naționalã sectorul serviciilor, ȋn care punctul de plecare a fost situat ȋn jurul valorii de 2%, dar evoluţiile anuale au fost semnificative, în anul 1995 sectorul privat devenind majoritar (58%) în domeniul serviciilor.

Dezvoltarea economică poate fi definită ca un proces ce are drept rezultat creşterea sistematică a productivităţii muncii sau creşterea numărului de locuri de muncă productive. Bazele dezvoltării rapide sunt asigurate atunci cand există: stabilitate macroeconomică, piaţă liberă şi concurenţială, economie preponderent privată, orientare către lumea exterioară, un sistem funcţional de instituţii financiare şi bancare, o piaţă a muncii elastică şi relaţii de muncă propice, o proporţie relativ scăzută a impozitelor şi a cheltuielilor bugetare în raport cu venitul naţional şi de asemenea o condiţie necesară este stabilitatea politică.