Economia României

1. Analiza procesului de tranzitie. Cazul Romaniei

Tranzitia postcomunista este o forma de schimbare de sistem socio-uman. In formele lor demoratice astfel de tranzitii implica procese participative, legimitate, mobilizarea resurselor sociale.

Nucleul tranzitiilor societale sunt reformele ca “schimbari de tip societal

declansate ca proiecte ale elitelor si implemenatate prin interactiune elite – mase,

in baza unor mecanisme de persuasiune, contagiune sau constrangere.”

Tranzitia reprezinta un proces de schimbare structurala de la economia

centralizata si organizarea totalitara la economia de piata si democratie. Tranzitia este o “trecere” de la o stare la alta, dar nu orice trecere , ci una in care evaluarea difuza, a celor care o traiesc bine, ar fi bine sa fie cat mai scurta, depasita cat mai repede.

“Tranzitia, ca falie in istorie, introduce un sistem a carui performanta capitalista este dijmuita de obisnuintele paternaliste si egalitare ale comunismului. Adica tranzitia propune un sistem care poate sa fie capitalist doar in masura in care, paradoxal sau fatal, asimileaza functiile social protectioniste ale comunismului.”

Tranzitia la economia de piata concurentiala se origineaza in postcomunism, adica in faza in care structurile sistemelor comuniste au intrat in panta descompunerii. In postcomunism s-au preformat doua elemente cheie de reusita pe termen scurt a tranzitiei: experienta managementului de schimb si nucleele de initiative private. Astfel s-a conturat in linii generale alternative la decizia unica si la economia centralizata. Aparitia celor doua linii de forta care au dislocate structurile comuniste este legata direct de contraperformantele sistemului, mai ales in satisfacerea diversitatii intereselor. S-a imprimat miscarea implacabila spre colaps prin mecanismele nenaturale, alienante ale organizarii sociale de tip comunist, nivelatoare ale valorilor individuale si devoratoare ale acumularilor.

In mai toate tarile central-europene a existat o faza distincta a postcomunismului, adica, asa cum precizeaza Zbigniew Brzezinski, acea perioada cand incepe sa se realizeze “dizolvarea comunismului pana la punctual in care nici o teorie marxista, nici practica trecuta comunista nu vor mai dicta linia politica”.

Cazul Romaniei este aparte, atipic, intrucat mana de fier a liderului comunist si slaba reactie a dizidentei, oarecum de salon, nu a permis aparitia fortelor alternative, decat dupa revolutia din decembrie 1989. Intr-un fel, postcomunismul romanesc s-a consumat cu intensitate, vizand adeseori violenta, in primele luni ale noii puteri, pana la alegerile din mai 1990.

În decursul tranzitiei timpurii a anilor 90-92, temele schimbarii parcurg, în registru justificativ , o deplasare de la centrarea pe stari negative ale trecutului la finalitati ale reformei si, ulterior, spre

mijloace de realizare a reformei.

Modelul initial de schimbare cu care a pornit majoritatea populatiei era unul de negare a comunismului mai mult ca stare de fapt decât ca ideologie, si de acceptare superficiala a economiei de piata. In aprilie 1990, în cadrul unui esantion reprezentativ la nivel national se constata ca:

- un procent de 85% din populatia intervievata sustinea opinia “o economie libera de piata este esentiala pentru dezvoltarea noastra economica” ;

- un sistem democratic, cu mai multe partide era agreat de 75% dintre persoanele intervievate.

Imaginea despre economia de piata era, însa, una contradictorie. Mai mult de jumatate (55%) din cei care considerau ca economia de piata este solutia pentru dezvoltarea tarii credeau, în acelasi timp, ca “toate întreprinderile de stat ar trebui sa ramâna în proprietatea statului” . Un gen de economie de piata în care privatizarea sa nu se produca, ceea ce a fost sa ramâna al statului. La sate,

convingerea ca economia de piata este importanta dar întreprinderile de stat ar trebui sa ramâna în totalitate ale statului era si mai puternica, fiind prezenta la nivelul a 2 treimi din populatia rurala favorabila economiei de piata.

La momentul respectiv nu pare sa fi fost structurat nici macar un reformism anticipativ , o acceptare a reformei cu o conturare cât de cât clara a starilor tinta la nivel societal, fara definirea mijloacelor si a costurilor de realizare a reformei. Era mai mult un reformism de negatie , ca reactie de respingere a comunismului. Pledeaza în acest sens date de sondaj care indicau, tot pentru anul 1990, o covârsitoare raportare negativa la cuvântul comunism si o perceptie contradictorie a capitalismului. Economia de piata era asociata nu numai cu ideea de mentinere a unui foarte puternic sector de stat în economie ci si cu distantarea afectiva de capitalism: din totalul celor care apreciau ca economia de piata este necesara pentru viitorul românesc, 41% declarau ca au sentimente negative fata de cuvântul capitalism, 37% neutre si numai 22% pozitive. Ruptura între sat si oras, din acest punct de vedere, era clara: jumatate dintre sateni se declarau ostili cuvântului de capitalism fata de numai o treime din totalul orasenilor.

Desfasurarea simultana in Romania a postcomunismului si a tranzitiei a dus astfel celei din urma numeroase elemente frenatorii. Opinia lui Zbiegniew Brzenzski in aceasta privinta este: “Acum stim ca va trece mai mult timp, minimum zece ani pana ce tarile din Europa centrala, probabil intre cincisprezece si douazeci de ani pentru celelalte tari, pana sa se poata spune ca tranzitia s-a incheiat”.