Economia României în perioada interbelică și chestiunea capitalurilor străine

Introducere

Uneori credem cǎ timpul istoriei rǎstoarnǎ trecutul peste noi în timp ce preocupǎrile de ieri își întorc fața cǎtre o nouǎ generație ,pentru cǎ ele fac parte din evoluţia fireascǎ a unui popor ce se aflǎ în permanentǎ tranziţie.

Tocmai de aceea prin intermediul proiectului de faţǎ, ne propunem sǎ desluşim drumul parcurs de România în perioada interbelicǎ(1918-1938)

Anul 1918 a însemnat pentru România o pagina importantǎ de istorie, care a determinat ulterior dezvoltarea economicǎ a acesteia, înscriind-o pe drumul spre modernitate

Dupǎ acest evenimant istoric România începe o nouǎ erǎ, cea a dezvoltǎrii, datoritǎ unificǎrii tuturor resursele materiale şi umane ale poporului nostru. Tot o datǎ dupǎ terminarea primului rǎzboi mondial, în românia a început sǎ patrundǎ capital strǎin, care a fost ca o rampǎ de lansare pentru industria noastrǎ. Chiar dacǎ toţi factori au fost favorabili dezvoltǎrii, cum de altfel sa şi întâmplat (1924-1929), România a fost prinsǎ şi ea în acce crizǎ economicǎ(1929-1933) „Caracatiţa”, care a cuprins intreaga lume şi care a însemnat pentru noi un declin major în ceea ce priveşte dezvoltare economicǎ, atât din punct de vedere al industriei cât şi al agriculturii.

Dupâ sfârşitul marii crize economice, România a cunoscut o dezvoltare susţinutǎ a ceea ce înseamnǎ industria şi transporturile, comparativ cu agricultura care va evolua mai greoi pe fondul continuǎrii crizei agrare.

În ajunul celui de-al doilea război mondial structura şi profilul economiei româneşti erau determinate de slaba dezvoltare industrială şi caracterul înapoiat al mijloacelor de producţie din agricultură.

Fără a aluneca pe panta nihilismului trebuie precizat că între 1919-1939 s-au înregistrat succese notabile în domeniul economiei.

CAP. I EVOLUŢIA ECONOMIEI ROMÂNEŞTI ÎN PERIOADA

INTERBELICĂ (1919 – 1938)

1. REFACEREA ECONOMICĂ A ŢĂRII

1.1. Etapele şi trăsăturile generale ale economiei mondiale între 1919 – 1938

În urma primului război mondial, prin dispariţia celor două imperii vecine (austro-ungar şi ţarist), pe harta lumii au apărut noi state (Austria, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), altele şi-au realizat unitatea statală (România şi Iugoslavia), dar aproape toate ţările s-au confruntat cu grave probleme economice, ca efect al pierderilor materiale şi umane, al condiţiilor grele impuse ţărilor mici prin tratatele de pace încheiate. Pagubele provocate de război au fost calculate la 331,6 miliarde dolari, cele mai mari distrugeri fiind suportate de Franţa, Rusia, Belgia, România şi Serbia. Potenţialul industrial ai Europei s-a redus la 40%, iar al agriculturii la 30%.

Începe o etapă de refacere economică, încheiată în 1921 pentru majoritatea statelor. S-au produs mutaţii în economia unor state, în ierarhia economică pe plan european şi mondial, în raporturile dintre ele, au apărut disensiuni între marile puteri pe tema reparaţiilor de război şi a ocupării pieţei germane. A sporit puterea economică a SUA, care din debitoare către ţările europene devine creditoare cu sume enorme, deţinând o treime din stocul de aur. Alte ţări (Japonia, Canada, Elveţia, Olanda) au fost favorizate în dezvoltarea lor de comerţ pe care l-au întreţinut cu taberele beligerante, precum şi prin capitalurile în băncile lor de către celelalte state pentru a fi la adăpost de urmările războiului. În timp ce ţările europene se confruntau cu lipsa de mărfuri, în SUA, Japonia şi Canada aveau loc crize de supraproducţie.

Din 1922 producţia statelor lumii creşte pănă în 1929 (la 114% în SUA şi 30% în Franţa, iar SUA dădeau aproape jumătate din producţia mondială de oţel). Cu anii 1923-1924 se îmbunătăţesc relaţiile comerciale internaţionale, fiind atrase noi state şi regiuni din Asia, Afica, America Latină la schimbul mondial de valori. În anul 1925, din punct de vedere valoric, comerţul mondial atinge cel mai ridicat nivel din întreaga perioadă interbelică.

Scade ponderea Europei în comerţul mondial de la 61,2 5 în 1913 la 53,4% în 1929 şi creşte ponderea Americii de Nord (17,7%), Asiei (15,3%), Africii (6,5%) şi Americii Latine (8,4%).

Între 1929-1933, economia mondială traversează cea mai pustiitoare criză de supraproducţie. Producţia industrială a scăzut cu circa 37%, preţurile la produsele agricole s-au redus la un sfert, s-au redus mult salariile şi s-au îngroşat rândurile şomerilor. Se prăbuşsesc mari bănci (Dresdner Bank, Darmstodter Bank etc.), se reduce mult comerţul exterior, sporesc măsurile de protecţie vamală (ex.SUA urcă taxele la 37% din valoarea mărfurilor importate, în timp ce ţările europene occidentale le sporesc cu 10 % la materiile prime şi produse alimentare şi cu 20% la produse industriale). Fiecare stat căuta sa-şi protejeze piaţa internă şi să intensifice exportul. Ţările mai slab dezvoltate reduc simţitor importurile de produse industriale. În aceste condiţii volumul comerţului mondial scade de peste 3 ori în 1932 faţă de 1929.

Între anii 1934-1939 are loc un nou avânt economic, perioadă în care unele state (Germania, Italia, Japonia) vor înregistra ritmuri mai ridicate ale producţiei datorită politicii de înarmare sau prin ocuparea unor teritorii (în special Germania).