Economia României între 1877-1914

Unirea din 1859, reformele în spirit burghezo-liberal ale lui A.I.Cuza şi câştigarea independenţei de stat în 1877 au constituit premize, factori deosebit de importanţi pentru evoluţia ulterioară a economiei româneşti.

După cucerirea independenţei de stat, condiţiile de dezvoltare a industriei, a celorlalte domenii ale vieţii economice, au devenit mai favorabile. Ca stat independent România nu mai era obligat să respecte tratatele, convenţiile economice încheiate de Imperiul Otoman cu statele Apusene, căpătând astfel libertatea de a promova o politică economică în conformitate cu interesele sale naţionale, inclusiv o politică economică protecţionistă. Unirea, independenţa au adus şi alţi factori favorabili dezvoltării economice:

- crearea pieţei naţionale independente, reformele economice şi în special reforma agrară din

1864 întreprinse de A.I.Cuza au lărgit piaţa internă, iar desfiinţarea şi împroprietărirea

clăcaşilor a creat şi lărgit considerabil forţa de muncă;

- crearea sistemului monetar naţional, formarea sistemului bancar capitalist, extinderea

reţelei de căi ferate ca şi măsurile de protecţie economică luate pe linie de stat.

Bucureştii la 1877, gravură în lemn 16x22,5 cm., publicată în "La Ilustracion

Espanola" la 1877.

Capitalismul a început să se dezvolte mai rapid, raportul de forţe dintre moşierime şi burghezie a început să încline tot mai mult în formarea burgheziei interesată în dezvoltarea forţelor de producţie pe linie capitalistă, pentru lărgirea şi accelerarea procesului de acumulare a capitalului pentru promovarea şi lărgirea pieţei naţionale româneşti.

Cu toate acestea continuă însă să se manifeste o serie de piedici care limitau, frânau posibilitatea de dezvoltare. Printre acestea se numără menţinerea unor puternice rămăşiţe a relaţiilor feudale ale căror consecinţe se manifestau în procesul slab, lent de acumulare a capitalului, în limitarea cererii de forţei de muncă libere necesare în industrie, în menţinerea unei numeroase populaţii în mediul rural cu o scăzută capacitate de producţie şi consum.

Dar cel mai important factor de frânare a evoluţiei economiei româneşti ce a durat până în deceniul al X-lea a ţinut de politica economică a liberului schimb. O asemenea politică s-a concretizat în încheierea cu o serie de state apusene a unor convenţii comerciale.

Prima din suita convenţiilor liberului schimb a fost încheiată pe durata a 10 ani în 1875 cu Austria-Ungaria. Ea prevedea pentru România dreptul de a-şi plasa austro-ungară produsele agricole. În reciprocitat Aurstria-Ungaria plasa pe piaţa românească produsele sale industriale beneficiind de scutiri şi reduceri însemnate de taxe vamale.

Livrând la preţuri scăzute, într-un mare volum şi o mare diversitate de sortimente, industria noastră nu a putut rezista concurenţei mărfurilor austro-ungare şi, ca urmare număr de întreprinderi au dat faliment. Singurele ramuri care au reuşit să reziste concurenţei au fost morăritul şi industria alcoolului care beneficiau de materie primă ieftină.

Rezultatele convenţiei au fost dezastruoase pentru economia românească, ea creând un puternic curent de opinii în special în rândul burgheziei pentru o politică economică protecţionistă îndeosebi industrială.

Personalităţi politice şi ale culturii, aparţinând burgheziei liberale M.Kogălniceanu, A.D.Xenopol, P.S.Aurelian au susţinut necesitatea industrializării ţării şi a adaptării unor măsuri protecţioniste pentru economia naţională. Industrializarea era considerată singura soluţie pentru scoaterea ţării din înapoierea economică, iar politica liberului schimb, o moarte a dezvoltării industriale.

Începând din 1881 au început a fi luate măsuri pentru sprijinirea industriei zahărului, hârtiei, ţesăturilor statelor, a pielăriei etc. Prin reducerea taxelor de import pentru materii prime, pentru utilaje, prime pentru export etc. În anul 1886, cu totate protestele Austro-Ungariei, guvernul român a denunţat Convenţia, adaptând un tarif vamal protecţionist aplicat încă din 1894 când expirau convenţiile comerciale ale României cu Anglia şi Germania. Noul tarif vamal contribuia într-o măsură mai mare, la dezvoltarea economiei naţionale, a industriei în special. El avea în vedere:

a) regim vamal protecţionist pentru materiile prime existente în şi produsele obţinute din ele

sau participau la realizarea altor produse;

b) scutiri de taxe la export pentru materiile prime sau prefabricatele existente în cantităţi

suficiente;

c) taxe de import reduse pentru materiile prime sau produsele de care avea nevoie industria

pentru echiparea ei tehnică. Sub incidenţa noului tarif intrau 590 de articole a căror protecţie

vamală varia de la 10-20% până la 110%.

La insistenţele burgheziei liberale, a curentului protecţionist în 1887 s-a votat legea Mărimi generale pentru a veni în ajutorul industriei naţionale.

Legea stabilea că orice persoană fără a se preciza că din ţară sau străinătate putea să înfiinţeze o întreprindere industrială care să beneficieze de avantajele create de lege cu condiţia să depună un capital de 50000 lei sau să întrebuinţeze 25 lucrători pe zi cel puţin 5 luni pe an şi să folosească forţa de muncă calificată, specialişti şi mijloace tehnice şi mecanice perfecţioniste. Legea mai stabilea ca în timp de 5 ani 2/3 din lucrători să fie cetăţeni români. Această lege a impulsionat dezvoltarea maşinismului în România, creându-se numeroase fabrici.

Pentru a fi cointeresaţi în înfiinţarea de fabrici legea prevedea:

a) acordarea cu cu titlu de proprietate pe o durată de 15 ani pentru cetăţenii români şi de

folosinţă pe 90 de ani pentru străini a unei suprafeţe de la 1 ha la 5 ha de pământ;

b) scutiri de impozite directe către stat pentru importul de maşini, instalaţii, accesorii şi

materii prime;

c) reduceri pe căile ferate pentru transportul mărfurilor de la fabrică la destinaţie şi a

instalaţiilor şi a materiilor prime necesare fabricilor respective;

d) prioritatea produselor fabricate în ţară de întreprinderile înconjurate în ceea ce priveşte