Economia și Mediul

Importanţa economiei mediului

Economia mediului, ca termen general, ea având mai multe forme, se ocupă cu metodele de reconciliere dintre mediu şi om, reconstrucţia ecologică, deoarece importanţa conservării resurselor şi încercarea de a remedia distrugerile făcute de om mediului înconjurător au devenit mai mult decât evidente, fiind la ora actuală una dintre preocupările cele mai importante în politica ţărilor dezvoltate şi nu numai.

Contradicţia dintre mediu şi activitatea economică se manifestă prin tot mai multe şi ample dezastre ecologice ale căror urmări nu pot fi stopate decât prin costisitoare acţiuni de restabilire a integrităţii avuţiei naţionale.

Conceptul de economie a mediului a apărut în timpul epocii victoriene, când fenomenul de industrializare înflorea, iar o dată cu acesta, începea şi degradarea rapidă a mediului înconjurător.

În aceaşi perioadă a fost semnat şi a€˜Actul reformeia€™, un ansamblu de măsuri menite să contracareze efectele nocive ale revoluţiei industriale asupra mediului.

Perioada de reconstrucţie de după al doilea război mondial, impactul teoriei lui Keynes, nivelul înalt al ratei creşterii economice şi stabilitatea preţurilor au favorizat alegerea cantităţii în locul calităţii, fapt ce a la folosirea incorectă a resurselor şi alterarea mediului, având ca rezultat scăderea bunăstării sociale din cauza conflictului nou-apărut dintre om şi mediu. În acest context s-au dezvoltat ştiinţele despre natură şi economia mediului, dar şi economia bunăstării generale. Aceasta punea accentul pe dezvoltarea întregii societăţi astfel încât toţi membrii acesteia să trăiască îndestulat.

Pe măsura extinderii accesului omului la resursele de producţie, graţie, în principal, progresului tehnic şi tehnologic, interdependenţa dintre participanţii la activitatea economico-socială s-a transformat dintr-o stare de spirit, într-o stare de fapt; multiplicarea zonelor de contact dintre agenţii economici a erodat permanent rolul individului în obţinerea propriului succes, dezvoltând în acelaşi timp sentimentul apartenenţei la o societate productivă, faţă de care raportul dintre drepturi şi obligaţii capătă un nou conţinut.”Adevarata funcţie a economiei bunăstării este de a pune stăpânire pe disciplina eticii aplicate mai mult decât a o evita”, concluziona Mark Blauf în lucrarea sa. O asemenea modificare comportamentală s-a accentuat brusc o dată cu declanşarea crizei mediului, mai ales în formele ei globale, criză ce a scos la iveală un adevăr uitat sau neglijat de mult timp deteriorarea raportului dintre avuţia naturală şi activitatea umană reduce şansele supravieţuirii civilizaţiei pe planeta Pământ.

Intensificarea contradicţiei dintre om şi natură a reliefat faptul că bunăstarea economică este doar o latură a bunăstării sociale, alături de ea impunându-se prezenţa unui mediu sănătos, capabil să ofere nu numai resurse, dar şi servicii la nivelul necesităţilor raţionale.

Economia mediului, ca ştiinţă şi disciplină economică, îşi propune să opereze în continuare cu conceptul de eficienţă economică, dar fără să-l mai opună în vreun fel conceptului de echitate. După o îndelungată vreme de dezvoltare economică în dispreţ faţă de legile naturii, este greu de acceptat scadenţa reprezentând costurile pentru protecţia mediului, atât pentru economiile centralizate, cât şi pentru cele, libere; această scadenţă este cu atât mai apăsătoare pentru economiile ţărilor dezvoltate, în principal SUA, cărora le revine peste o treime din aceste costuri.

Pentru a pătrunde pe terenul Economiei mediului, este necesară reconsiderarea raportului dintre sistemul economic şi mediu, în sensul acceptării faptului că primul aparţine celui de-al doilea şi, deci, este subiect al legilor naturale şi energetice. Sistemul economic este inserat în ecosistemul global şi, din acest motiv, nu poate să se dezvolte în afara legilor care guvernează orice ecosistem, respectiv cele referitoare la circulaţia materiei (sau reciclarea permanentă) şi fluxul unidirecţional al energiei (fără posibilitatea de reciclare, ci numai de trecere dintr-o formă potenţială în una liberă).

Conceptul tradiţional de proces economic legat de imaginea unei maşini de producţie-consum este, eronată, pentru că suprimă etapa posterioară pretinsului act final al consumului, adică faza legată de tratamentul reziduurilor, principalele generatoare de externalitati ambientale. La aceasta se adaugă faza de extracţie a resurselor din mediu care, nu este nici ea percepută corect în ştiinţa economică (de exemplu, preţul lemnului din pădure trebuie sa reflecte şi diminuarea serviciilor pe care le oferă un astfel de ecosistem).

Pentru funcţionarea sistemului economic, sunt necesare cantităţi tot mai mari de energie care se transformă, în mod iremediabil, în căldură a€“ energie nerecuperabilă (energie înaltă). În mod decisiv, activitatea umană a contribuit la actuala situaţie, periculoasă, a degradării ecosferei, care prezintă o capacitate limitată de asimilare şi adaptare naturală pentru a trata deşeurile produse de societatea industrială, care până la urmă, se întorc

în mediu.

De asemenea, ştiinţa economică nu s-a preocupat de bunurile a€œlibere”, sub pretextul că valoarea lor de schimb este nulă, fiind furnizate gratuit de către natură, în ciuda faptului că sunt indispensabile desfăşurării activităţii productive, menţinerii şi dezvoltării vieţii. Economia convenţională, legată de administrarea resurselor limitate, nu a avut în

vedere că ecosfera este ea însăşi limitată. Bunurile şi serviciile pe care natura le oferă umanităţii sunt supuse aceluiaşi tratament ca orice marfă de pe piaţă, deşi nivelul lor calitativ este unul special, şi aceasta ca urmare a întâietăţii acordate obţinerii de profituri individuale.

Rezultă că ignorarea dependenţei omului de natură este inerentă mecanismului economic, atât într-o economie liberă, cât şi într-o economie centralizată. Criza mediului dobândeşte dimensiuni mondiale şi cauzele nu pot fi legate exclusiv de un tip sau altul de economie.

Efectiv, nici sistemul capitalist şi nici cel socialist nu au ţinut cont de capitalul biologic al ecosistemului şi nu au armonizat acţiunile economice cu nevoile mediului.

Fenomenul degradării mediului este efectul unui ansamblu de procese aflate în continuă interacţiune: creşterea demografică, creşterea economică, progresul tehnico-ştiinţific, industrializarea, urbanizarea, apariţia marilor aglomerări, etc. Chiar dacă nu poate da o rezolvare imediată şi concretă la criza mediului, economia mediului tinde să-şi asume un rol fundamental în depăşirea sa: gestionarea raţională a resurselor, daune şi costuri legate de mediu, instrumente economice ale politicii de mediu, repercusiuni micro şi macroeconomice ale mijloacelor de protecţie a mediului sunt unele din problemele principale pe care aceasta încearcă să le soluţioneze.

Pentru atingerea obiectivelor sale, se propun patru direcţii de dezvoltare a economiei mediului:

- elaborarea metodelor şi tehnicilor de evaluare în termeni monetary a fenomenelor legate de evoluţia mediului şi utilizarea unor metode de analiză ca suport decizional;

- conceperea şi aplicarea politicii de mediu;

- evaluarea dimensiunii internaţionale a fenomenelor şi politicilor legate de mediu;

- fundamentarea trecerii de la modelul staţionar de dezvoltare, propus de Clubul de la Roma, la modelul dezvoltării durabile.

Se încearcă promovarea unui mecanism centrat pe conceptul de a€œnivel optim al poluarii”, bazat pe posibilităţile utilizării unor instrumente economice pentru protecţia mediului, care îşi dovedeşte operationalitatea şi oferă o notă optimistă în efortul general de depăşire a eco-crizei.

Apare însă problema elitismului, poluarea nefiind uniformă, iar în timp ce indivizii cu o situaţie materială foarte bună ar putea renunţa la anumite beneficii în favoarea mediului, cei mai puţin bogaţi nu sunt dispuşi să facă acest sacrificiu.