Economia Virtuală

Economia virtuală

Nimic mai fals decât să credem că virtualul ar fi contrariul realului. Spațiul virtual sau ciberspațiul are aceeași realitate obiectivă ca și spațiul fizic, tangibil. El este format din totalitatea siteurilor aflate în rețea, între care orice cibernaut poate reface cu exactitate traseul urmat de un altul. Agenții economici ale căror activități se desfășoară exclusiv în ciberspațiu (dotcom-uri) formează economia virtuală sau electronică. Economia "nouă" este mai vastă, deorece include și întreprinderile care există ca atare în spațiul tangibil, dar care și-au extins domeniul de activitate în ciberspațiu și și-au adaptat acestuia modelele lor de afaceri.

Schimbul economic virtual se confruntă cu două prejudecăți tenace. Prima constă în a nega orice noutate economiei virtuale, înțelegând-o doar ca o ramură a economiei serviciilor. Serviciul nefiind încorporat într-un obiect, s-ar putea aplica, pentru înțelegerea economiei virtuale, modelele utilizate de multă vreme în economia serviciilor. Această reducție este evidentă în politica de reformă a învățământului universitar, în conformitate cu acordurile de la Bologna. Studentul este clientul, profesorul este furnizorul unui serviciu care constă în transmiterea cunoașterii. Se uită faptul că un serviciu este în mod necesar garantat, în timp ce eficacitatea transferului de cunoaștere nu poate fi garantată. Avocatul nu este dator să câștige procesul, ci doar să asiste pe client cu expertiza sa; medicul oferă îngrijire, dar nu garantează vindecarea; profesorul, la rândul său, servește drept îndrumător, dar nu poartă pe nimeni pe brațe până la destinație. În economia virtuală, garanția succesului nu există. Transformarea cunoștințelor în cunoaștere, adică formarea de expertiză, presupune ca cele două părți implicate să colaboreze, cu încredere reciprocă, dar fără a fi sigure că vor reuși. Furnizorul de cunoaștere, spre deosebire de cel de servicii, dă clientului său șansa de a participa la o aventură atrăgătoare, dar nu-l asigură împotriva eșecului.

A doua prejudecată, încă mai puternică, neagă faptul că schimbul virtual ar putea fi reglementat, utilizând banii ca instrument. Comerțul virtual al bunurilor materiale, așa cum se practică în magazinele virtuale, nu ridică probleme, dar el este un hibrid. Când se comandă online un produs, se declanșează un proces, parțial în spațiul virtual, parțial în cel tangibil: în virtual se extrage suma de bani din contul clientului, iar în tangibil, se ambalează produsul și se trimite prin poșta sau curierat. Însă când este vorba de entități intangibile, raționamentul se blochează. Este natural să cumperi o carte la de pe net, dar eziți să achiți o sumă de bani pentru descărcarea unui fișier care conține o carte în format electronic. Când se livrează un produs tangibil, acesta nu mai aparține furnizorului, însă când se livrează doar informația, furnizorul nu se privează de ea, o păstrează în întregime. Ar trebui să plătim doar pentru acele lucruri de care un altul se dispensează. Deci distribuția entităților care nu sunt încorporate în obiecte fizice ar urma altfel de legi decât cele ale științei economice, așa cum o cunoaștem acum.

Economia virtuală a fost definită, încă de la începuturile ei, ca o economie a darului. Faimoasa Declarație de Independență a Ciberspațiului, redactată în etapa romantică a rețelei de către John Perry Barlow, cerea autorităților din spațiul tangibil să rămână deoparte: Guvernatori ai lumii industriale, voi, giganți obosiți din carne și fier, vin din ciberspațiu, noul cămin al inteligenței. În numele viitorului, vă cer vouă, celor care țineți de trecut, să ne lăsați în pace. În "noua lume", banii n-au ce căuta. De ce să ceri o recompensă de vreme ce, în schimbul contribuției tale intelectuale, poți lua gratuit, la rândul tău, din tezaurul digitalizat, mult mai mult decât ai dat? Schimbul devine direct: dai unuia mai puțin, iei de la altul mai mult. Într-o lume a abundenței de cunoaștere, lozinca luminoasă a comunismului are șansa să se împlinească: "De la fiecare după capacități, fiecăruia după nevoi".

Nu doar doctrina comunistă, ci și practica nordamericană a potlatch-ului poate servi drept model. Termenul de potlatch desemnează acele schimburi în care, departe de a se negocia un preț cât mai mic, furnizorul dorește să-l copleșească pe client prin dărnicie. Invitați la ceremonia organizată de un trib, reprezentanții altuia sunt acoperiți de daruri. Aceștia vor încerca să-i surclaseze pe donatori, când la rândul lor ei îi vor invita la o ceremonie similară. Câștigă cel care dă mai mult, asigurându-și astfel un statut superior, care le garantează respectul celorlalți, în consecință și respectul de sine.

Era, deci, de rigoare, ca economia virtuală să fie gratuită. Ideea este întărită prin aplicarea modelului economic marginalist. Acesta explică funcționarea economiei industriale prin conceptul costului marginal, respectiv al costului adițional asociat unei unități suplimentare de produs. Contestând teoria marxistă a valorii, care exprima valoarea ca timp de muncă socialmente necesar, adică cantitate de muncă încorporată, marginaliștii căutau sursa obiectivă a profitului, dincolo de raționamentele etice legate de exploatare. Ei au arătat că într-un mediu pur concurențial, de îndată ce costul marginal egalează prețul pieții, volumul producției se oprește la nivelul de echilibru. Profitul însușită de către patron, departe de a avea exploatarea ca sursă, rezultă din diferența dintre costul marginal și costul mediu unitar . Dacă se aplică teoria marginalistă a economiei virtuale, se observă un fenomen nou. În economia industrială, costul marginal scade cu volumul producției până la un minim, după care începe să crească. În economia virtuală costul marginal nu ajunge să crească, oricât de mare ar deveni volumul producției, deorece nu implică investiții suplimentare. Dacă de exemplu pentru prima versiune a unui software costul inițial este foarte ridicat, având în vedere eforturile de cercetare implicate, costul unei copii adiționale a programului este complet neglijabil. Scăderea sa asimptotică spre zero îndreptățește ideea că produsele intangibile ar trebui distribuite în ciberspațiu în mod gratuit.

Ideea că economia virtuală ar trebui să fie una a darurilor își găsește un sprijin suplimentar în faimoasa carte a lui Marcel Mauss . Antropologul care a studiat sistemul de schimburi al amerindienilor, a susținut ideea că o economie a darurilor este perfect posibilă. Obiectul cedat de donator păstrează ceva din personalitatea acestuia. Dăruirea nu este niciodată totală, fără rest, deoarece păstrează o parte din aura celui care dăruiește, astfel apare doar ca un împrumut. Ca să te eliberezi de influența magică a obiectul primit, beneficiarul trebuie să reacționeze în același mod și să-și recompenseze însutit partenerul.