Economie europeană - politica agricolă comună

Introducere

În ultimii zece ani, politica agricolă comună (PAC) a UE a suferit schimbări fundamentale.

În perioada dinaintea anilor 90, PAC avea la bază un set de obiective cheie, printre care şi dorinţa de a garanta securitatea alimentară prin asigurarea alimentelor de bază, ca

reacţie la penuria de hrană de după război.

Rezultatul a fost o politică rigidă de subvenţionare, orientată exclusiv către producţie, care a continuat să existe până în anii 90, moment în care PAC devenise deja de mult timp victima propriului său succes. Odată cu realizarea obiectivului principal,

acela de a produce mai multă hrană, au început să apară o serie de efecte secundare

nefericite, ca de pildă legendarii munţi de carne de vită şi de cereale, ca şi efecte de

distorsionare a comerţului pe piaţa mondială, deosebit de dăunătoare pentru ţările în curs de dezvoltare. Acestea erau însoţite de temeri crescânde cu privire la impactuecologic

al PAC şi, indirect, de ameninţări la adresa sănătăţii, ca de exemplu encefalita

spongiformă bovină (boala vacii nebune).

Treptat, consumatorii şi contribuabilii auînceput să-şi piardă încrederea. Astfel a început, cu mai bine de un deceniu în urmă, „marşul cel lung”, ce avea să ne ducă de la sprijinirea supraproducţiei la o PAC orientată către piaţă, atentă la nevoile mediului înconjurător, axată pe utilizarea eficientă şi durabilă a pământului. În conformitate cu reformele din Agenda 2000, revizuirea radicală a PAC realizată în 2003 nu a fost altceva decât următorul pas logic către o politică menită să susţină nu doar cultivarea pământului, ci şi supravieţuirea pe termen lung a zonelor noastre rurale în totalitatea lor.

Politica agricolă de astăzi nu mai seamănă aproape deloc cu cea din trecut. În primul rând pentru că PAC a fost simplificată foarte mult prin punerea laolaltă, într-o unică plată, a diferitelor scheme de plăţi directe acordate fermelor. Pe de altă parte, ea s-a transformat într-un mecanism mai eficient, care atinge mai multe obiective la un cost mai scăzut. O politică ce înghiţea în trecut două treimi din bugetul total al UE absoarbe acum mai puţin de jumătate din acesta, iar cifra va scădea la o treime peste zece ani. Şi, în timp ce costurile ei scad, aria de cuprindere se lărgeşte constant ca urmare a introducerii unei politici cuprinzătoare de dezvoltare rurală care sprijină diversificarea, restructurarea şi evoluţia zonelor şi sectoarelor economiei rurale în întreaga Uniune Europeană.

Sprijinul acordat fermelor este orientat acum în funcţie de preocupările consumatorului şi de priorităţile publicului. Distanţându-se foarte mult de acea politică ce oferea în trecut subvenţii în funcţie de cantităţile produse, sprijinul acordat de PAC depinde actualmente de atingerea unor parametri calitativi, ecologici şi de siguranţă privind alimentele conform priorităţilor publicului european – fermierii noştri şi-au recăpătat libertatea de a produce în funcţie de cererea de pe piaţă. Prin abandonarea stimulentelor pentru supraproducţie, reformele noastre au diminuat distorsiunile pe care PAC le-a indus în trecut comerţului şi au ţinut mai bine seama de nevoile ţărilor în curs de dezvoltare.În ultimul deceniu am trăit, dacă nu chiar o revoluţie verde, cel puţin o evoluţie verde în politica agricolă. În prezent, consumatorii şi contribuabilii au alte pretenţii decât atunci când a demarat PAC. 91% din cetăţenii UE cred că una dintre activităţile esenţiale ale politicii agricole comune este să garanteze siguranţa alimentelor. 89% consideră protecţia mediului ca fiind o altă funcţie esenţială. Noua politică agricolă comună şi-a asumat clar aceste noi exigenţe ale consumatorului şi avem acum o bază solidă pentru conservarea patrimoniului nostru rural, pentru a produce mărfurile agricole cerute, asigurându-ne totodată poziţia pe piaţa mondială.

Context istoric :

Agricultura a fost domeniul pentru care s-a prevăzut aplicarea unei politici comune încă din primele etape ale construcţiei europene. Agricultorii reprezentau în momentul semnării Tratatului de la Roma 25% din populaţia activă. Dincolo de apartenenţa la aceeaşi arie de civilizaţie, în care agricultura şi ţăranii au constituit baza edificării culturii europene, caracteristica principală a Europei agricole era diversitatea sistemelor şi structurilor de exploatare, a metodelor de gestiune şi a politicilor.

Din altă perspectivă, Europa de Vest nu reuşise încă să depăşească, în pofida

sprijinului american acordat prin Planul Marshall şi a eforturilor de coordonare a politicilor de dezvoltare în cadrul OCDE, întârzierea economică şi dezechilibrele provocate de anii de război. Agriculturile europene, chiar cele mai moderne (M. Britanie, Olanda, Danemarca), erau încă puţin mecanizate, foloseau cantităţi reduse de îngrăşăminte, iar rolul produselor fitosanitare era ignorat. Exploataţii familiale de mici dimensiuni, nespecializate, nu puteau să asigure decât venituri de subzistenţă într-o agricultură de autoconsum, departe de a oferi necesarul de produse alimentare şi de a face faţă concurenţei externe, venită îndeosebi din partea SUA.

1. Lansarea PAC. Obiective şi principii

1.1. Argumente în favoarea PAC

Principalii factori care au determinat includerea agriculturii în procesul de integrare prin aplicarea unei politici comune au fost: diversitatea politicilor agricole naţionale, disparităţile structurale şi randamentele scăzute în agricultura europeană, importanţa politică a agricultorilor şi contextul internaţional

Diversitatea agriculturilor şi a politicilor agricole europene

În toate ţările europene, inclusiv cele mai liberale (Marea Britanie), agricultura a

antrenat intervenţii publice. Ea a fost considerată în Europa Occidentală un sector de

importanţă strategică, intim legat de ansamblul economiei, cu rol esenţial în asigurarea

securităţii alimentare, în lansarea, finanţarea şi stabilizarea creşterii economice, în

conservarea mediului rural şi ecologic. Dificultăţile de transformare structurală, modul

specific în care se produce alocarea resurselor ca urmare a particularităţilor cererii şi

ofertei, starea socială precară a agricultorilor, rigiditatea în transformarea exploataţiilor şi

schimbarea specializării, generate, mai ales, de rădăcinile adânci ale modului tradiţional de existenţă în comunitatea rurală, sunt alte argumente în favoarea susţinerii publice a

agriculturii.