Efectele Comerțului Exterior asupra Creșterii Economice

Concepte teoretice

Comerţ exterior- Creştere Economică

În condiţiile economiei mondiale actuale, dezvoltarea oricărui stat nu se poate baza exclusiv pe resursele interne şi pe rezultatele economiei naţionale.

Creşterea economică a oricărei ţări este rezultatul acţiuni conjugate a două categorii de factori: interni şi externi. Cei interni, legaţi de eforturile pe care le face fiecare popor pentru a-şi dezvolta economia, au un rol determinant. Cei externi, legaţi de participarea ţărilor la circuitul economic mondial influenţează creşterea economică în mod nemijlocit, prin intermediul factorilor interni multiplicându-le sau diminuându-le forţa.

Printre factorii externi, un rol deosebit de important şi în continuă creştere are comerţul exterior. Influenţa acestui factor asupra creşterii economice se exercită sub mai multe forme.

În primul rând, comerţul exterior asigură înfăptuirea realizării produsului social chiar în condiţiile în care structura cererii diferă de structura ofertei.

Se ştie că asigurarea unei eficienţe a producţiei presupune un anumit volum minim al acesteia. Dacă acest volum depăşeşte capacitatea de absorbţie a pieţei interne, asigurarea unei producţii eficiente impune apelarea la piaţa externă. Pe de altă parte, anumite produse fie că nu pot fi obţinute în producţia internă fie că nu se justifică din punct de vedere economic a se obţine din producţia internă. Şi într-un caz şi în celălalt aceste produse se pot obţine numai de pe piaţa externă.

În al doilea rând, comerţul exterior determină sporirea sau diminuarea venitului naţional produs în exterior, în funcţie de raportul dintre valoarea naţională şi valoarea internaţională a mărfurilor care fac obiectul comerţului exterior. Prin activitatea de comerţ exterior se realizează schimbul de bunuri şi servicii pe piaţa internaţională şi se asigură participarea statelor la cooperarea economică internaţională.

În cadrul procesului complex de racordare a economiei naţionale la fluxurile economiei mondiale, un rol important îl are comerţul exterior, care în ultimele decenii a devenit, în condiţiile economiei de piaţă, unul dintre factorii determinanţi ai creşterii economice.

Abordarea unor probleme teoretice ale comerţului capătă în prezent pentru cercetarea ştiinţifică din lume un loc aparte, din cel puţin două considerente:

− Unul se referă la necesitatea reevaluării în procesul trecerii la economia de piaţă a rolului diferitelor ramuri economice – implicit şi al comerţului – şi a unor concepte cu care a operat ştiinţa economică în trecut, ţinând seamă de noile principii şi mecanisme ale organizării şi funcţionării vieţii economice. Aceste reevaluări devin baza restructurării economice, ca primă condiţie a instaurării unei economii de piaţă funcţionale.

− Al doilea considerent constă în necesitatea formulării unor idei legate de perspectivele comerţului din orice tara în condiţiile globalizării economiilor naţionale. Comerţul trebuie să manifeste capacitatea de a valorifica experienţa ţărilor avansate din punct de vedere economic, prin cercetarea condiţiilor specifice exercitării comerţului românesc şi a progresului tehnico-ştiinţific contemporan.

Evidenţierea rolului comerţului în creşterea economică impune o interpretare a funcţiilor sale în economie, a modului lor de manifestare în complexitatea actelor de schimb.

Funcţiile comerţului sunt prezentate deseori printr-o interpretare fenomenologică a universului de fapte care însoţesc actele de vânzare-cumpărare, respectiv prin cumpărarea mărfurilor de la furnizori, stocarea şi revânzarea lor în unităţile comerciale, studierea cererii de mărfuri a cumpărătorilor, promovarea pe piaţă a noilor produse etc. Acestea pot fi considerate o interpretare fenomenologică deoarece exprimă nemijlocit modul de manifestare a proceselor economice din sfera schimbului, laturile lor exterioare.

Analiza în profunzime a acestor activităţi conduce mijlocit la relevarea esenţei lor, a acelor însuşiri interioare care pun mult mai bine în evidenţă complexitatea faptică şi modul foarte variat de manifestare a relaţiilor de schimb.

Într-o asemenea interpretare funcţiile comerţului pot fi formulate prin următoarele expresii:

1. Realizarea sub formă bănească a valorii mărfurilor;

2. Corelarea producţiei cu consumul, a ofertei cu cererea de mărfuri şi asigurarea echilibrului economic;

3. Distribuţia comercială a produselor;

4. Înfăptuirea repartiţiei venitului naţional în economie;

Aceste funcţii, deşi prin delimitarea lor sunt într-un raport de coordonare, ele formează o unitate, implicându-se în ansamblul lor în manifestarea relaţiilor de schimb.

Funcţiile comerţului – expresii ale rolului său în procesul creşterii economice durabile.

Realizarea sub formă bănească a valorii mărfurilor, ca principală funcţie a comerţului, pune în evidenţă în modul cel mai expresiv contribuţia comerţului la creşterea economică. Prin vânzarea mărfurilor către comercianţi, producătorii îşi recuperează cheltuielile efectuate cu producerea mărfurilor, inclusiv profitul cuprins în preţul produselor şi pot reîncepe procesul de producţie pe scară lărgită.

Mărfurile pot fi realizate ca valori băneşti pe piaţă şi de producătorii înşişi, printr-o reţea proprie de comercializare. Preluarea de către comercianţi a acestui proces se face din raţiuni economice. Comerţul economiseşte atât capitalul utilizat în producţie, cu acea parte care ar trebui să fie destinată de producători circulaţiei, cât şi capitalul utilizat în circulaţie, comerciantul realizând cu acelaşi capital mărfurile mai multor producători, obţinute în perioade de producţie diferite.

Totodată, fiind un specialist în vânzarea mărfurilor, comerciantul reuşeşte să cunoască mai bine piaţa şi să creeze debuşee noilor produse, accelerând astfel viteza de rotaţie a capitalurilor şi deci un ritm superior creşterii economice.

Realizând mărfurile pe piaţă, comerţul face legătura economică dintre producţie şi consum, asigurând echilibrul dintre ele – condiţie a echilibrului economic general.

Producţia şi consumul trebuie să în mod obiectiv să fie în echilibru, relaţie impusă de raportul dual de cauză-efect în care se găsesc. Producţia este într-o primă relaţie cauza consumului, oferindu-i acestuia obiectul, bunurile prin care el se satisface. Într-o altă relaţie consumul devine cauza producţiei, oferindu-I acesteia subiectul, nevoile oamenilor pe care trebuie să le satisfacă.