Eficiența în Activitatea Bancară

Cap. 1 Profitabilitatea bancară – noţiuni introductive

1.1 Conceptul general de profitabilitate bancară

Caracterul dualist al bugetului de venituri şi cheltuieli, privit ca instrument de aplicare a strategiei băncii şi în acelaşi timp ca instrument al contabilităţii de gestiune ce asigură urmărirea evoluţiei costurilor la nivelul băncii şi corelarea acestora cu veniturile, face posibilă analiza elementului principal al activităţii manageriale în bancă, circumscris conceptului de profitabilitate rezultat din activitatea băncii.

Profitabilitatea, în cadrul strategiilor şi politicilor bancare, este factorul determinant care condiţionează evoluţia viitoare, dezvoltarea şi consolidarea poziţiei băncii în cadrul sistemului bancar. Profitul bancar este indicatorul ce reflectă eficienţa întregii activităţi, sintetizând influenţele tuturor factorilor cantitativi şi calitativi care acţionează direct sau indirect asupra veniturilor şi cheltuielilor.

Profitabilitatea este un concept managerial ce are ca obiect evaluarea rezultatelor activităţii băncii din punctul de vedere al eficienţei atât pe ansamblu, cât şi pe diferite componente manageriale. Privita conceptual, profitabilitatea reprezintă modalitatea de realizare a scopului fundamental al activităţii băncii, de maximizare a profiturilor în condiţii de minimizare a riscurilor. Abordarea din punct de vedere calitativ a rezultatelor activităţii conduce la evaluarea modalităţilor de aplicare a diferitelor componente ale conducerii comparativ cu elementele de strategie, astfel încât să rezulte gradul concret de realizare a componentelor de politică şi strategie bancară.

Din punct de vedere managerial, se determină astfel, o profitabilitate a unităţilor teritoriale ale băncii, o profitabilitate a produselor şi serviciilor, precum şi o profitabilitate a clienţilor băncii. În această abordare, unităţile teritoriale, produsele şi serviciile, respectiv clienţii băncii sunt definiţi ca fiind centre de profit.

Conceptul de profitabilitate îşi are rădăcinile în principiile contabilităţii de gestiune care are ca scop defalcarea cheltuielilor unei entităţi economice pe purtători de costuri şi locuri de cheltuieli denumite în anumite modele centre de cost. Specificul activităţii bancare reliefat, pe de o parte, de diversitatea de produse şi servicii non-materiale şi de caracterul volatil şi sensibil la timp al banilor, „materia primă” a activităţii bancare, iar pe de altă parte structura organizatorică tip reţea cu o largă răspândire teritorială a băncilor determină extinderea obiectivelor contabilităţii de gestiune şi particularizarea analizei de la determinarea costurilor unitare le determinarea eficienţei unitare, prin evidenţierea atât a costurilor, cât şi a veniturilor realizate în cadrul sau pe seama substructurilor organizatorice ori a elementelor generatoare de venituri şi purtătoare de costuri.

Se defineşte astfel centrul de profit ce reprezintă o entitate de sine stătătoare, componentă a ansamblului activităţii băncii, care realizează sau prin intermediul căreia se realizează venituri. În funcţie de obiectivele manageriale, un centru de profit poate fi o sucursală a băncii sau un departament din centrala băncii care prin activitatea lui generează direct venituri (Departamentul de Trezorerie, Departamentul Pieţe de Capital, Departamentul Credite), un produs, un serviciu sau un client al băncii. Un centru de profit nu este în mod necesar eficient din punctul de vedere al rezultatelor contabile sau extracontabile. Fiind privit ca o componentă a activităţii băncii, un centru de profit poate participa indirect la realizarea profitabilităţii altor componente ale activităţii. Astfel, în funcţie de obiectivele strategice pe termen lung, banca poate menţine în funcţiune unităţi neprofitabile în condiţiile în care doreşte să se menţină pe o anumită piaţă locală. De asemenea, banca poate implementa produse şi servicii ce se adresează unui anumit segment de piaţă, asumându-şi costuri ce depăşesc veniturile (cum este cazul activităţilor cu carduri de debit ce se adresează în general persoanelor fizice). Banca poate, de asemenea, să accepte relaţii cu un client care nu este profitabil, însă are un anumit statut strategic pe o anumită piaţă zonală.

Spre deosebire de centrele de profit, centrele de cost sunt complementare ale activităţii băncii care nu participă direct la realizarea de venituri şi care, privite de sine stătător, sunt consumatoare de venituri. Astfel, centre de cost sunt considerate a fi departamentele din centrala băncii care, prin activitatea lor, nu generează venituri.

Se distinge astfel o principală deosebire între conceptul de profitabilitate şi profit. Profitul reprezintă rezultanta contabilă a eforturilor băncii concretizate în realizarea de venituri din care se deduc cheltuielile, în vreme ce profitabilitatea (care are evident în centru profitul contabil) cuprinde o sumă de elemente ce nu aparţin contabilităţii sau evidenţei extracontabile, incluzând aici componenta strategică sau previzională, ori aspectul concurenţial concretizat în planurile de marketing.

Fiind strâns legată de activitatea de planificare, profitabilitatea se concretizează în determinarea profitului ca element central al bugetului de venituri şi cheltuieli. Modalităţile de realizare a profitului la nivelul unităţilor teritoriale dau o imagine asupra managementului acestor unităţi, a eficienţei activităţii acestora. Implementarea obiectivelor strategice având ca scop maximizarea profitului presupune o optimizare atât din punct de vedere al planificării, cât şi al realizării obiectivelor concrete ale activităţii desfăşurate de fiecare unitate a băncii.

Conceptul de profitabilitate se extinde, astfel, în cadrul activităţilor de urmărire, evaluare şi control ale managementului, la nivelul întregii bănci, putându-se discuta astfel de sine stătătoare. Profitabilitatea băncii este în fond o rezultantă a însumării non-algebrice a profitabilităţii subunităţilor sale teritoriale ori a profitabilităţii clienţilor sau a profitabilităţii produselor şi serviciilor promovate de bancă.