Elemente de Drept Penal

Capitolul I

1. Noţiunea infracţiunii. Potrivit articolului 17 din Codul penal, infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală.

2. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii sunt stabilite în articolul 17 din Codul penal:

• fapta să fie prevăzută de legea penală;

• fapta să prezinte pericol social;

• fapta să fie săvârşită cu vinovăţie.

3. Formele vinovăţiei. Vinovăţia există atunci când fapta care prezintă pericol social este săvârşită cu intenţie sau din culpă. În teoria dreptului penal vinovăţia se prezintă sub 2 forme: intenţia şi culpa; la care se mai adaugă şi praeterintenţia.

Intenţia este forma principală a vinovăţiei deoarece majoritatea infracţiunilor se comit, de regulă, cu intenţie. Potrivit articolului 19 punct 1 din Codul penal, fapta este săvârşită cu intenţie când infractorul:

• prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte producerea lui prin săvârşirea acelei fapte;

• prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui.

Intenţia se prezintă sub două modalităţi: directă şi indirectă.

Prin intenţia directă făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte producerea lui prin comiterea faptei. Intenţia indirectă se caracterizează prin aceea că făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui. De exemplu, fapta inculpatului de a fi aplicat victimei, aflată într-o stare avansată de ebrietate, o lovitură puternică cu pumnul, care a proiectat-o într-un bazin cu ape reziduale, căderea ei fiind auzită de inculpat, precum şi de a fi părăsit, în aceste condiţii, fără a încerca să o salveze, evidenţiază pe plan subiectiv acceptarea rezultatului survenit constând în decesul victimei, chiar dacă nu la dorit.

Culpa este o formă de vinovăţie şi constă în atitudinea psihică a făptuitorului care prevede rezultatul faptei sale, nu-l urmăreşte şi nici nu-l acceptă, considerând fără temei că acesta nu se va produce, sau nu prevede rezultatul faptei sale, deşi putea şi trebuia să-l prevadă. Culpa are 2 normative:

• culpa cu prevedere sau uşurinţa: făptuitorul prevede rezolvarea faptei sale, pe care nu-l urmăreşte şi nici nu-l acceptă, socotind fără temei ca acesta nu se produce (articolul 19 punctul 2 litera (a) din Codul penal)

• culpa simplă sau neglijentă – făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă (articolul 19 punctul 2 litera (b))

Praetenintenţia este o formă mixtă de vinovăţie (intenţia şi culpa reunite) şi constă în atitudinea psihică a persoanei care prevede rezultatul faptei sale, rezultat pe care îl urmăreşte sau îl acceptă, însă în urma săvârşirii faptei, datorită neglijenţei sau uşurinţei, se produce un rezultat mult mai grav decât acela pe care l-a urmărit sau l-a acceptat. De exemplu, infracţiunea de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte (articolul 183 din Codul penal) sau infracţiune de tâlhărie care a avut ca urmare moartea victimei (articolul 211 aliniatul 2 din Codul penal).

Capitolul II

Conţinutul infracţiunii poate fi definit ca totalitatea condiţiilor sau elementelor prevăzute de lege pentru caracterizarea unei fapte ca infracţiune. Conţinutul infracţiunii nu trebuie confundat cu trăsăturile esenţiale ale acestuia. El poate avea două aspecte:

• conţinutul legal – cel descris prin norma de încriminare cuprinzând condiţiile obiective şi subiective în care o faptă devine infracţiune.

• conţinutul concret – cel al unei fapte determinate, săvârşită în realitatea obiectivă de către o persoană, şi care prin elementele sale se înscrie în norma de încriminare.

Capitolul III

Funcţionarul public – subiect activ al infracţiunii. Existenţa unor infracţiuni, cum ar fi luarea de mită, primirea de foloase necuvenite, abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu contra intereselor generale, neglijenţa în păstrarea informaţiilor secrete de stat, purtarea abuzivă, conflictul de interese este condiţionată de calitatea subiectului activ al infracţiunii. În cazul acestor infracţiunii, subiectul activ trebuie să aibă calitatea de funcţionar public.

Calitatea de funcţionar public implică existenţa unei însărcinări de serviciu sau este consecinţa încheierii unui contract de muncă cu o instituţie publică. Însărcinarea poate fi permanentă sau temporară, esenţial este că persoana respectivă să se încadreze în colectivul de muncă şi să se supună regulamentului de ordine interioară care reglementează organizarea şi disciplina muncii.

Pentru stabilirea calităţii de funcţionar public nu are relevanţa titlului însărcinării sau modalitatea investirii (numire, repartizare, alegere, concurs). Este suficient ca subiectul activ al infracţiunii să exercite o însărcinare în serviciul unei autorităţi publice, instituţii publice sau altei persoane juridice de interes public.

În practica judiciară s-a decis că are calitatea de funcţionar public persoana care a primit o însărcinare de la o unitate publică de a efectua o expertiză. Persoanele nelegal investite, adică încadrate fără respectarea condiţiilor de studii, vârsta, stagiu sau cele care au început activitatea înainte de îndeplinirea formelor de încadrare, răspunde în calitate de funcţionar public, în cazul în care comit infracţiuni de serviciu în perioada în care şi-au desfăşurat activitatea.

În Codul penal salariaţii sunt împărţiţi în două categorii:

• salariaţi funcţionari publici;

• salariaţi funcţionari.

De exemplu, răspunderea penală pentru infracţiunile de abuz în serviciu, neglijenţă în serviciu, purtare abuzivă pentru funcţionarii publici se extinde şi asupra funcţionarilor, numai că, în acest caz, maximul pedepsei se reduce cu o treime (articolul 258 din Codul penal).

În dreptul muncii, în locul noţiunii de funcţionar se foloseşte noţiunea de salariat sau angajat şi se referă numai la persoanele care îndeplinesc o activitate în baza unui contract individual de muncă legal sau încheiat, indiferent dacă angajatorul este o persoană fizică sau juridică.