Elemente și noțiuni de amenajare turistică

ELEMENETE ŞI NOŢIUNI DE AMENAJARE TURISTICĂ

Activităţile din sfera turismului constituie un sistem integrat alcătuit din următoarele elemente: fondul turistic, infrastructura, produsul turistic, cererea turistică şi amenajarea turistică.

Amenajarea turistică reprezintă acţiunea de punere în valoare, estetică şi economică, a unui obiectiv, complex atractiv sau zona turistică. Ea asigură prin edificarea unei anumite părţi a infrastructurii, formarea produsului turistic, respectiv conturarea integrală a ofertei turistice, adică a elementului-cheie în exploatarea resurselor atractive ale unui teritoriu. Se observă că noţiunea de amenajare nu vizează procesul de edificare a întregii infrastructuri necesare actului recreativ, ci numai lucrările impuse de integrarea fondului turistic în circuitele existente (amenajarea interioară a unei peşteri; deschiderea unui acces facil şi confortabil printr-un sector de chei; realizarea unor dotări indispensabile circulaţiei în intreriorul zonelor turistice etc).

Amenajarea unei zone turistice trebuie concepută ca o acţiune de sistematizare a teritoriului, având ca motivaţie principală exploatarea resurselor sale atractive. Din această cauză ea trebuie să fie precedată de o estimare riguroasă a patrimoniului turistic natural (relief, hidrografie, climat, vegetaţie, faună) sau antropic (arhitectură populară, monumente, tradiţii şi obiceiuri, port popular etc.) paralel cu reliefarea celorlalte atribute economice ale regiunii în cauză, unele dintre acestea aflate adeseori într-o fază mai avansată de valorificare. Fără această evaluare şi fără a ţine seama de tipul de economie afirmat deja în regiunea dată pot apărea fenomene de “respingere” sau de afectare reciprocă între ramurile economice chemate a valorifica întregul cuantum de resurse existent (turismul fiind adesea incompatibil cu exploatarea industrială a bauxitelor sau calcarelor în cariere; defrişarea pădurilor afectând peisajul şi scăzându-i atributele estetice). Este indicat să se pornească de la analiza detaliată a proceselor de industrializare şi urbanizare specifice etapei actuale de afirmare a civilizaţiei umane, care au drept consecinţă ridicarea nivelului de trai şi creşterea timpului necesar refacerii şi odihnei. Regiunea turistică a viitorului trebuie să-şi adapteze, să-şi modeleze activităţile în funcţie de evoluţia factorilor economico-sociali şi spirituali. Organizarea raţională a spaţiului turistic este o acţiune de amploare şi durată, fixând încă o data locul omului în mediul geografic prin definirea unui model în care cele două elemente conlucrează activ.

Odată cu creşterea dimensiunilor habitatelor urbane are loc un proces de ,,deruralizare” totală a oraşului şi de disparitie treptată a contactului dintre om şi natură. Derivând din sânul ei, acesta simte nevoia acută de reintoarcere într-un mediu familiar sub forma unei frustrări permanente. Satisfacerea acestei nevoi presupune măsuri deosebite de amenajare a teritoriului pentru a stabili într-un interval de timp minim, ,,un contact cât mai concret posibil între citadinul care trăieşte într-o carcasă de beton şi asfalt, şi o imagine a naturii” (Pierre George, 1971). Amenajării turistice îi revine, aşadar, sarcina fnu numai de a introduce obiectivele existente în circuitul turistic, ci de-a crea noi objective, noi atracţii.

Problemele propriu-zise ale amenajärii turistice au fost ridicate relativ recent, abia din deceniul şapte al secolului XX. Ele au fost abordate, în general, în contextul organizării complexe a unui teritoriu, acţiune unde aspectelor turistice li s-a acordat o importanţă crescândă.

Astfel, după F. Prikril (1967) amenajarea turistică reprezintă un proces al dezvoltării planificate (după un plan şi nu strategie economicä) în vederea realizării unor solutii optime de integrare a unei zone într-un ansamblu complex. G. Schankland (citat de Berbecaru şi Botez, 1977) consideră planificarea teritorială o formă particulară a planificării fizice economice şi turistice. Într-un astfel de context amenajarea turistică se constituie într-un proces dinamic şi complex de organizare ştiintifică a spaţiului, luându-se în considerare relaţiile dintre mediu şi colectivităţile umane, respectiv întregul ansamblu de factori care pot influenta aceste relaţii.

Deciziile privind produsul turistic şi, în special, amenajarea unui obiectiv, staţiune sau zonă turistică, sunt de o importanţă capitală deoarece utilizarea celorlalte instrumente de marketing este condilionată de fundamentarea ştiinţifică a acestora.

Teoria amenajării turistice a cunoscut o evoluţie sinuoasă, contribuţii notabile aducându-şi reprezentanţii şco1i1or franceză (J.R. Boudeville), engleză (Geigaut F.) şi germană (Horst Todt). Amenajarea turistică înglobează majoritatea elementelor implicate în activitatea industriei turistice, definindu-se în funcţie de componentele naturale, istorice sau culturale ale unei zone.

În studiile de profil se acordă o mare importanţă factorului distanţă, ce defineşte depărtarea dintre zonele de receptie şi cele de origine a fluxurilor turistice. Din analiza acestora se poate observa evoluţia conceptului de la o etapă la alta, a dezvoltării turismului în sine. Astfel, într-o primă etapă, amenajarea turistică a fost concepută ca un proces lipsit de un suport spaţial, aplicabil în orice circumstanţă. În faza imediat următoare este descoperită utilitatea raportării spaţiale, dar se preferă unităţile omogene, greu de identificat în realitate. În fine, în etapa a treia, se acceptă ideea unui spaţiu geografic variat şi nuanţat în individualitatea sa.

Teoria amenajănii turistice a fost influenţată de cercetările efectuate în celelalte ramuri ale economiei (industrie, agricultură, transporturi, schimburi), deşi preceptele şi motivaţiile sale sunt în general diferite de cele ale altor activitati economice.