Estetica produselor industriale

I. INTRODUCERE

Problemele referitoare la estetica industrială precum şi relaţiile acesteia cu alte ştiinţe sau cu viaţa economico-socială a unei ţări au solicitat continuu, atât pe plan intern, cât şi inernaţional, discuţii variate, adesea foarte controversate. În cadrul tuturora însă, cu certitudine, s-a impus ideea că aceasta este: “o disciplină de sinteză, la confluenţa unor domenii ca: ştiinţele tehnice, matematice, psihologia industrială (mai ales ergonomia), ştiinţele socio-economice, precum şi teoria şi practica artistică”.

În secolul nostru, aplicarea reală a acestei discipline a însemnat întotdeauna un factor important de progres în toate domeniile, contribuind în acelaşi timp la umanizarea produselor, activităţilor şi vieţii omeneşti.

Se poate afirma cu deplină siguranţă că estetica industrială a produs schimbări în lumea produselor industriale şi, în mod indirect, în viaţa oamenilor. Fiind considerată o ramură a esteticii generale, ea abordează ştiinţific problemele legate de creaţia produselor industriale, tinzând spre relizare unei unităţi depline între funcţiile utile ale obiectului tehnic şi forma sa vizuală.

Estetica produselor, latură a esteticii industriale, s-a născut odată cu prima judecată de valoare prin care un produs uman a fost preferat faţă de altul.

Estetica industrială a apărut la mijlocul secolului 19, prin recunoaşterea necesităţii ca produsele industriei să fie integrate ambianţei umane în aşa fel, încât în loc să o distrugă, să ducă la desăvârşirea ei.

Experinţe multiple cu rezultale concrete au relevat că, domeniile intervenţiei esteticii industriale în care efectele sunt din ce în ce mai importante, au depăşit sfera muncii proiectanţilor, inginerilor, arhitecţilor, artiştilor plastici, sau a altor creatori industriali şi au cuprins activităţi ca: planificarea, legislaţia, publicitatea, serviciile publice, organizarea magazinelor, marketingul etc.

I.1. MOMENTE DIN ISTORIA ESTETICII INDUSTRIALE

Noţiunea de “estetică” a fost introdusă de filosoful german A. Baumgarten, în secolul XVIII, iar noţiunea de “industrie” a apărut cam în jurul anului 1770.

Istoricii situează elementele de incipienţă ale esteticii produselor tocmai în antichitate. De pildă, unii oprindu-se la filosoful Socrate, pomenesc de memoriile lui Xenofon, în care acesta spunea: “toate lucrurile care servesc omului sunt la fel de bune şi frumoase din moment ce ele sunt bune de folosit”.

Paradoxal, istoria esteticii industriale aşază în rândul primilor săi pionieri pe doi reprezentanţi, care – în realitate şi la timpul lor – s-au opus cu vehemenţă dezvoltării industriei. Aceştia sunt doi englezi: William Morris şi John Ruskin. Ambii au trăit în trăit în secolul XIX. Primul, William Morris (1834 – 1896), de pildă, a înfiinţat în timpul vieţii sale nu mai puţin de cinci societăţi productive, prin care el urmărea intens organizarea muncii de realizare a produselor după metode artizanale, mai cu seamă manufacturiere.

Industria începuse să se organizeze şi promova metode şi forme noi de muncă mecanizate, standardizate. William Morris susţinea, referindu-se la industrie, că producţia mecanizată este un rău absolut.

John Ruskin (1819 – 1900) a militat, de asemenea, pentru promovarea metodelor de muncă ale producţiei artizanale. El susţinea binefacerile muncii manuale, denumind industria în formare ca un mare păcat al timpurilor moderne. El mergea cu opoziţia faţă de industrie până acolo, încât achiziţiona mari suprafeţe de pământ pe care însă nu le folosea, dar pe care nu permitea dezvoltarea căilor ferate.

Aceşti duşmani declaraţi ai industriei mecanizate, militau însă pentru frumuseţea produselor, pentru logică în funcţionalitate şi “ţinuta estetică” a oricăror produse realizate de om. Un produs util şi frumos, spuneau ei, produce oamenilor care îl folosesc, adevărate satisfacţii. Aceste “exigenţe” faţă de estetica produselor (formă, colorit, funcţionalitate etc.), au stat la baza viitoarelor preocupări de estetică industrială.

În această epocă, sunt organizate mari expoziţii internaţionale; de fapt, primele expoziţii care aveau la bază concepţiile unei producţii industriale (1851, 1867, 1889, 1900 etc.). Toate relevă progresele rapide ale industiei în dezvoltare, precum şi o continuă perfecţionare a tehnologiilor de fabricaţie a produselor.

Şi ţara noastră, în anul 1867, a figurat printre naţiunile participante la expoziţia universală de la Paris, prezentând exponate în zece secţii: opere de artă materială şi aplicaţii ale artei libere, mobilă şi obiecte destinate locuinţelor, ţesături şi obiecte de îmbrăcăminte, produse ale industriei extractive, instrumente şi procedee întrebuinţate de meseriaşii români, alimente proaspete şi conservate, produse din cadrul agriculturii, horticulturii etc.

Varietatea, frumuseţea şi eleganţa exponatelor româneşti evidenţiau talentul, resursele morale ale poporului nostru. Ele înfăţişau mai cu seamă produse naturale sau obiecte din industri casnică realizate după metode artizanale meşteşugăreşti. În rândul animatorilor şi organizatorilor acestei prime participări, trebuie menţionat în mod special – pentru contribuţia sa deosebită – sciitorul Alexandru Odobescu. Multe din produsele prezentate: forme, desene, culori, contexturi etc. au fost preluate direct din cadrul expoziţiei şi reproduse în cele mai variate fabrici ale Europei apusene.

Dezvoltarea accelerată a industriei a creat însă, pe lângă avantaje, şi neajunsuri. Noile posibilităţi ale industriei au accentuat mai cu seamă preocupările faţă de cantitatea şi funcţionalitatea produselor, în legătură cu absorbirea lor rapidă pe piaţă, cu câştigurile uşoare şi mari, rezultate. Preocupările faţă de frumuseţea produselor au fost eliminate aproape total. Toate căutările urmăreau utilizarea mercantilă, prin cantitate, în dauna calităţilor funcţionale estetice. Aceasta este epoca ce a deschis şi a adâncit prăpastia dintre artă şi industrie. Atunci au apărut ideile care susţineau inutilitatea artei în producţie, considerând preocupările faţă de estetica produselor, ca un lux sau chiar ca o risipă de timp şi forţă de muncă.

Preocupările faţă de estetica produselor, născute în Anglia, ajung să fie cunoscute şi în alte ţări din Europa: Belgia, Franţa, Germania etc., integrânndu-se, în curentele la modă în artă: “L’Art nouveau” în Belgia şi Franţa, “Jugendstil” în Germania, “Secession” în Austria, “Stile Liberty” în Italia etc. În cadrul fiecărei ţări însă acestea capătă particularităţi specifice în funcţie de personalitatea, etica şi psihologia poporului respectiv.

Aceste curente au ajuns să fie cunoscute şi în ţara noastră, mai cu seamă prin intermediul curentului secesionist din Austria. Zone geografice mai intens influenţate de acest curent sunt Transilvania şi Bucovina. Aici, formele decorative ale tiparului, graficei comerciale şi ale obiectelor au creat o ambianţă unitară cu mobilierul şi arhitectura.

Ca o formă de organizare interesantă în ţara noastră, aproape unică în Europa, referitoare la estetica produselor, se pot menţina şcolile de “arte şi meserii”. Însăşi denumirea este relevantă în ce priveşte preocupările faţă de estetica produselor, precum şi valoarea funcţională şi de scop a acestor şcoli. Mulţi meseriaşi “artişti industriali” formaţi în aceste şcoli au devenit virtuoşi, realizatori nu numai în domeniul producţiei industriale dar chiar şi în cel al artelor pure. În acest sens, marele nostru Brâncuşi a fost elev al unei astfel de şcoli de arte şi meserii. Din punctul nostru de vedere, putem afirma că Brâncuşi a fost şi unul din cei mai mari creatori industriali din întreaga lume, influenţele sale şi în domeniul producţiei industriale fiind unanim apreciate.

Formele de organizare ale capitalismului câştigă teren într-un ritm ascendent, iar metodele industriale dezvoltă tehnica şi stiinţa epocii urmărind în mod dominant problemele cantitative ale produselor. Împotriva acestor tendinţe apar curente, în literatură şi în artă, destul de slabe, care critică adesea, vehement, răul provocat prin divorţul dintre tehnică şi artă. Ele susţineau dezvoltatrea industriei, dar solicitau în realizarea de produse fuziunea dintre artă şi producţia tehnică. Tendinţele, iniţiate în Anglia, sunt materializate în multe ţări, prin preocupări tot mai accentuate faţă de estetica produselor. Apar asociaţii, şcoli etc. care promovează utilitatea şi frumuseţea produselor industriale. O combinaţie importantă la fundamentarea şi dezvoltarea acestei idei o are, printre alţii, şi francezul Paul Souriau (1852 – 1925). Acesta fundamentează şi dezvoltă în lucrarea “La Bauté rationelle” (1904) doctrina denumită a funcţionalismului. El susţine coincidenţa utilului cu frumuseţea raţională a obiectelor, dând importanţă funcţionalităţii. Trebuie avut în vedere că asemenea concepţii, despre necesitatea artei în producţie, erau concomitente curentelor la modă: simbolist, artă pentru artă etc. şi că acestea aveau câmp larg de influenţă în activitate.

Multe idei faţă de frumuseţea produselor au “emigrat” şi în America, unde câştigă teren şi îmbracă forme şi aspecte specifice.