Euro versus dolar pe piața valutară internațională - analiza evoluției și performanțelor euro

1.1. Moneda euro

Statele membre UE realizează o înțelegere cu scopul de a realiza Uniunea Europeană Economică și Monetară (EMU) în vederea împărtășirii unei monede unice, EURO, și a unei politici economice unice cu un set de condiții și responsabilități fiscale. Cele șase State Membre ale Comunității Economice Europene (EEC) au elaborat Raportul Barre care a pus bazele pentru o monedă unică europeană începând din 1969. Un an mai târziu a urmat o întâlnire a șefilor de stat și de guvern la Haga cu scopul de a planifica crearea unei uniuni economice și monetare. Colapsul sistemului de la Bretton Woods din 1971 după decizia unilaterală a Președintelui Nixon de a face dolarul neconvertibil în aur și după criza petrolului din 1972 a întârziat acest proces. Între timp numărul statelor membre a EEC a crescut, fiind incluse nouă state, multe dintre ele fiind dispuse să renunțe la propriile monede naționale. În prezent, EMU cuprinde trei faze istorice, tările europene participante la EEC pot fi integrate în trei faze economice.

a) Faza I

Sistemul european monetar (EMS) a fost stabilit în anul 1979 pentru a crea o legătură între monedele europene și pentru a preveni fluctuațiile mari între valorile lor. EMS a dus la crearea Mecanismului European a Ratei de Schimb (ERM), un acord în care ratele de schimb a monedei fiecărui Stat Membru trebuiau să fie restricționate la fluctuații foarte mici (+/-2,25%) pe oricare latură a valorii de referință. Această valoare de referință a fost stabilită într-un agregat al tuturor monedelor participante care s-a numit Unitatea de Monedă Europeană (ECU) și care a fost apreciată în acord cu mărimea economiilor Statelor Membre. Piața fiecărui Stat Membru a devenit mult mai apropiată de cea a economiilor vecine în anii 1980, dând forma la ceea ce mai târziu s-a constituit în Piața Unică Europeană. Riscul ratei de schimb, în ciuda stabilității relative introduse de ERM, și costurile crescute ale tranzacțiilor ar fi putut pune în pericol comerțul internațional în Piața Unică Europeană. Soluția logică a venit prin crearea monedei unice pentru Piața Unică, și astfel ideea unei monede unice a fost adusă din nou în atenția forului. Cu scopul de a înlătura barierele instituționale și economice între statele membre ale UE și stabilirea pieței comune europene a fost adoptat Actul Unic European în februarie 1986 în cadul Comisiei Europene condusă de Jacques Delors. Planurile de a realiza EMU în trei stadii au fost schițate în 1989. În 1990 a început oficial prima fază prin înlăturarea controalelor asupra ratei de schimb, acordându-se astfel libera mișcare capitalurilor în întreaga EEC. Tratatul de la Maastricht din 1992 a facut oficiale cele trei faze prevăzute de Comisia Delors, încluzând criteriile de convergență economică pentru adoptarea monedei comune. Prin intermediul acestui tratat EEC a fost transformată în Uniunea Europeana. Criteriile pentru adoptarea monedei euro și calitatea de membru a Uniunii Europene sunt stabilite de trei documente. În 1992 se adoptă primul document, Tratatul de la Maastricht, care a intrat în vigoare un an mai târziu, pe 1 noiembrie 1993. În același an, Consililul European la Copenhaga a creat al doilea criteriu, au clarificat scopurile generale ale Tratatului de la Maastricht, prin crearea „criteriilor Copenhaga”. Al treilea este contractul cadru negociat cu fiecare țară candidată mai înainte de a adera la UE. De-a lungul anilor, prin intermediul deciziilor sistemului judiciar european și a legislației UE au fost de asemenea clarificate aceste criterii. Prima fază a dezvoltării EMU poate fi corelată cu cea a unei țări candidate care înainte de aderarea la UE trebuie să întrunească criteriile Copenhaga.

b) Faza II

În decembrie 1995 a avut loc summit-ul de la Madrid, Germania a argumentat cu succes schimbarea numelui de ECU în Euro. „Scenariul Madrid”, cum a fost numit, a stabilit de asemenea o perioadă de tranziție între introducerea monedei Euro în contabilitate și mai târziu ca și monedă lichidă.

Institutul Monetar European (EMI) a fost stabilit ca un predecesor al Băncii Centrale Europene (BCE) în a doua faza a EMU. Consiliul European din Amsterdam, care a avut loc în iunie 1997, a fost de acord cu Pactul de Stabilitate și Creștere Economică și a stabilit ERM II, care ar succeda Sistemul Monetar European și ERM după lansarea monedei euro. În anul următor, 1998, Consiliul European de la Bruxelles a selectat unsprezece state care să renunțe la moneda națională și să adopte euro în 1999 și astfel a luat ființă Banca Centrală Europeană, având ca rol supravegherea activităților Sistemului European al Băncilor Centrale (bănci naționale care au ca rol implementarea deciziilor Băncii Centrale Europene), stabilirea politicilor monetare a Uniunii Europene, de a emite moneda și de a asista țările Euro inițiale în realizare criteriului de convergență.

A doua fază a dezvoltării EMU poate fi corelată cu un Stat Membru care tocmai a aderat intrând în ERM-II, unde trebuie să rămână pentru cel puțin doi ani înainte de a adopta euro.