Evaziunea fiscală - cauză sau efect a presiunii fiscale

1. PRESIUNEA FISCALĂ – INSTRUMENT AL POLITICII FISCALE

1.1. PRESIUNEA FISCALĂ

Noţiunea de presiune fiscală trebuie studiată în corelaţie cu necesitatea intervenţiei statului în economie, necesitate care rezidă în creşterea complexităţii activităţii economice, interacţiunea mediului economic intern cu cel extern, problema protecţiei sociale şi a protecţiei mediului, în general în existenţa şi acţiunea externalităţilor pozitive şi negative.

Presiunea fiscală impusă de puterile publice trebuie, pentru a- se realiza scopul său în cadrul politicii fiscale, să concilieze doua tendinţe diametral opuse:

- pe de o parte, cea a statului care doreşte ca aceasta să fie tot mai mare pentru acoperirea cheltuielilor publice crescânde, şi,

- pe de altă parte, cea a cetăţeanului care doreşte o presiune fiscală cât mai mică.

Chiar dacă termenul de presiune fiscală este înlocuit uneori cu altele, precum coeficient fiscal, tensiune fiscală etc. pentru a evita conotaţiile negative ale cuvântului presiune, acestea exprimă, totuşi, aceeaşi ideea a obligaţiei, prin impozit, faţă de stat. Creşterea presiunii fiscale înregistrată în cursul sec. al XIX- lea şi al XX- lea este în mod cert legată de extinderea rolului economic şi social al statului. Forma ultimă a alergiei fiscale, revolta contribuabililor, este la fel de veche ca şi impozitul însuşi.

În istorie sunt cunoscute şi o serie de acţiuni violente ale maselor (revolte, răscoale) care au ca sorginte o presiune fiscală ce nu a mai fost suportată, la un moment dat, de către acestea. Astfel, în Grecia antică, coloniile ateniene s- au revoltat în sec.IV î.e.n. împotriva abuzurilor fiscale ale metropolei. În Franţa, sub Vechiul Regim, astfel de evenimente au marcat domnia celor mai mulţi regi (Philippe cel Frumos, Charles VI, François I, Henri al IV- lea, Louis al XIII- lea). Revoluţia engleză s- a făcut în secolul al XVII- lea împotriva autoritarismului fiscal al monarhiei. La noi, printre cauzele răscoalei din 1514 şi cele legate de povara dijmei, clăcii, dărilor în bani.

Forţa acestor mişcări insurecţionale nu trebuie, totuşi, să fie deformată: în nici un caz ele nu trebuie să fie asimilate mişcărilor revoluţionare. Revoltele nu caută niciodată să răstoarne ordinea stabilită. Dimpotrivă, ele exprimă, în cele mai multe cazuri, respingerea măsurilor mai ales de natură fiscală şi apărarea unor tradiţii locale, a libertăţilor colective, scutiri de impozite şi privilegii de tot felul.

În perioada actuală, rezistenţele politice sunt, în general, de o manieră mult mai pacifistă. Totuşi, se pot cita incidentele din Marea Britanie din 1990 împotriva „polltax” (instituit cu contribuţia decisivă a lui Margaret Thatcher şi care înlocuia