Evaziunea fiscală și posibilități de combatere a acesteia

INTRODUCERE

Definiţa ca fiind o minimalizarea a obligaţiilor fiscale în mod legal şi prin mijloace de dezvaluire deplina faţa de autoritaţile fiscale, în scopul reducerii obligaţiilor, geneza evaziunii fiscale este indisolubil legată de stat şi apariţia lui, precum si de modalitaţile de înterpretare a legilor fiscale în favoarea contribuabililor.

Statul trebuie sa se preocupe sistematic şi eficient de preîntampinarea şi limitarea fenomenului evaziunii fiscale. Statul prin puterile publice, poate şi sa incite la evaziune fiscala, urmarind in principal doua scopuri: un scop "pozitiv" argumentat de dorinţa de a stimula formarea capitalului şi un scop "negativ" reflectat în sprijinirea unor grupuri de interese, de multe ori de tip mafiot, cu tot cortegiul de consecinţe.

Evaziunea fiscala, unul din fenomenele economico - sociale complexe de maxima importanţa cu care statele de astazi se confrunta şi ale carei consecinţe nedorite cauta sa le limiteze cât mai mult, a fost condamnată din totdeauna.În economia de piaţa, organele fiscale se confrunta cu un fenomen evazionist ce ia proporţii de masa din cauza tentaţiei de a fi sustrase de sub incidenţa legii veniturilor impozabile cat mai substanţiale.

Economia subterana sau "economia neagra" ( black economy ) ca forma de manifestare a evaziunii fiscale ( munca la negru, vanzarea ilegala de droguri, prostituţie, jocuri de noroc, etc. ) e estimata a fi 8% din P.N.B în Marea Britanie, 13% în Suedia, 12% în Belgia, 11, 5% în Italia, 9% în Franta, Olanda, Canada şi Germania, 8,5% în SUA şi 5% în Japonia. Semnificaţia problemei e mai mare in ţarile mai puţin dezvoltate unde guvernele pot întâmpina mari dificultaţi in supravegherea tranzacţiilor care au loc în economie. N. Kaldar estima frauda fiscala în ţarile lumii a treia, între 4/5 si 9/10 din încasările fiscale prevazute.

Evaziunea fiscală este caracterizată printr-o imprecizie foarte mare, ei asociindu-se trei sensuri şi o dublă apreciere în ceea ce priveşte legalitatea. Această imprecizie provine de la diversitatea cuvintelor folosite pentru a desemna mai mult sau mai puţin, acelaşi fenomen: neîndeplinirea voită de către contribuabili a obligaţiilor lor fiscale legale.

Primul sens ce i s-a atribuit evaziunii fiscale, mai ales între cele doua războaie mondiale, a fost cel în care frauda îmbracă o formă extensivă, adică noţiunea de evaziune fiscală este inclusă în cea de fraudă. Cel mai cunoscut sens în care este cunoscută evaziunea fiscală este ,, arta de a evita căderea în câmpul de atracţie a legii fiscale”. Potrivit acestei percepţii, evaziunea fiscală este, oarecum, asimilată fraudei. Cel de-al treilea sens constituie un termen generic şi desemnează totalitatea manifestărilor de ,, fuga” din faţa impozitelor. Aceasta este o definire în sens larg a evaziunii fiscale, care ajunge să înglobeze şi frauda.

Dacă se vorbeşte într-adevăr de fraudă, se vorbeşte în aceeaş măsură de frauda legală sau legitimă, de frauda ilegală, de abuzul dreptului de a fugi din faţa impozitului; de libertatea alegerii căii celei mai puţin impozante sau subestimare fiscală, frauda la lege sau economie subterană.

Confuzia terminologică este, de altfel, cu atât mai importantă, cu cât cuvintele au sensuri diferite de la autor la autor. Totuşi, cel mai adesea frauda fiscală desemnează, stricto senso, o infracţiune la lege şi se distinge de evaziunea fiscală care s-ar putea defini şi ca o utilizare abilă posibilităţilor oferite de lege.

Sunt unele cazuri când unii autori asimilează cele doua noţiuni.

Evaziunea fiscală este o rezultantă logică a defectelor şi inadvertenţelor unei legislaţii imperfecte şi rău asimilate, a metodelor şi modalităţilor defectuoase de aplicare, precum şi neprevderii şi nerespectării legiuitorului a cărui fiscalitate excesivă este tot aşa de vinovată ca şi cei pe care îi provoacă prin aceasta la evaziune.

Evaziunea legala sau mai bine spus tolerata exprima actiunea contribuabililor de a ocoli legea, recurgand la o combinatie neprevazuta de legiuitor si deci tolerata prin scaparea din vedere. Ea nu poate fi posibila decat datorita unei inadvertente sau lacune a legii şi e frecventa mai ales in epoci cand apar noi forme de întreprinderi sau noi categorii de impozite.

Contribuabilii gasesc anumite mijloace si exploatand insuficientele legislatiei eludeaza in mod "legal" sustragandu-se in total sau in parte platii impozitelor, tocmai datorita acestei insuficiente a legislatiei. Procedand astfel contribuabilii raman in limita stricta a drepturilor lor si statul nu se poate apara decat printr-o legislatie bine studiata, clara, precisa, stiintifica.

Singurul vinovat de producerea evaziunii prin astfel de mijloace este doar legiuitorul. Sustragerea de la plata obligaţiilor au fost o preocupare istorică a celor care trebuiau să le plătească. Multitudinea obligaţiilor pe care legile fiscale le impun contribuabililor ca şi, sau mai ales, povara acestor obligaţii au făcut să stimuleze, în toate timpurile, ingeniozitatea contribuabililor în a inventa procedee diverse de eludare a obligaţiilor fiscale.

Amenzile fiscale nu-l vor determina pe contribuabil să declare exact veniturile pe care le are, ci îl vor determina să ia o serie de precauţii mai minuţioase, pentru a se sustrage de la obligaţiile sale faţă de stat. Se conturează chiar o psihologie a contribuabilului de a nu plăti niciodată decât ceea ce nu poate sa nu plătească.

Natura omeneasca are întodeauna tendinţa să pună interesul general în urma interesului particular; ea este înclinată să considere impozitele şi taxele mai mult ca un prejudiciu şi nu ca o legitimă contribuţie la cheltuielile publice şi să nu tolereze pe cei care încearcă să-i micşoreze patrimoniu.

În condiţiile economiei de piaţă, organele fiscale se confruntă cu un fenomen evazionist ce ia proporţii de masă, din cauza tendinţei de a fi sustrase de sub incidenţa legii venituri c¬ât mai substanţiale.

Juriştii de la începutul secolului au fost ocupaţi de definirea evaziunii fiscale. Lucrările de specialitate din acea perioadă sunt dovada acestor preocupări. Oraşte Atanasiu consideră că evaziunea fiscală ca fiind reprezentată de “totalitatea proceselor licite şi ilicite cu ajutorul cărora cei interesaţi sustrag în total sau în parte averea lor , obligaţiilor stabilite prin legile fiscale”.

O definiţie unanim acceptată de toţi nu poate să existe, deoarece acest fenomen complex este tratat de unii autori într-un mod iar de alţii în alt mod. Această neconcordanţă de păreri mai este dată şi de ambiguitatea procesului la care ne raportăm. Alt element care duce la o definire diferită de autori este element de fraudă fiscală.

Unii autori propun separarea ei de evaziunea fiscală în timp ce alţii includ acest termen în definiţia evaziunii.

Părerea noastra este că ar trebui separate definirea evaziunii de definirea fraudei fiscale, însă apare o nouă dilemă, deoarece aceeaşi definiţie care este dată fraudei fiscale poate fi atribuită evaziunii ilegale.

Evaziunea fiscala e o notiune foarte dificil de precizat, in plus nu exista o definitie legala a fraudei fiscale. Daca se vorbeste de frauda se vorbeste in aceeasi masura de frauda legala sau legitima, de frauda ilegala , de evaziune internationala, evaziune legala, de evaziune ilegala, de paradisuri fiscale sau de refugii, de abuzul dreptului de a fugi din fata impozitului, de libertatea alegerii caii celei mai putin impozitate sau subestimarea fiscala, frauda la lege sau economia subterana.

La noi Iulian Vacarel sugereaza definirea evaziunii fiscale ca fiind "sustragerea de la impunere a unei parti din materia impozabila".

Evaziunea fiscală este unul dintre capitolele cele mai studiate atât de teoreticieni, cât şi de tehnicieni în materia fiscală. Cu toate acestea, în pofida a tot ce scrie despre cauzele, modalităţile, amploarea, controlul sau sancţiunile privitoare la evaziunea fiscală, cuvintele care desemnează acest fenomen sunt imprecise, iar domeniul pe care-l exploatează este incert.

Cap.1: Fenomenul de evaziune fiscală

1.1 Evaziunea fiscala- definiţie, caracteristici

Sistemele fiscale în totalitatea lor se presupune că ar trebui să fie echitabile, sau dacă e posibil cât mai puţin inechitabile. Evaziunea fiscală, indiferent de forma de manifestare constituie un obstacol important în realizarea dezideratului de egalitate în faţa impozitului şi aceasta în condiţiile în care unii contribuabili se pot sustrage mai uşor de la plata obligaţiilor fiscale în comparaţie cu alţii. Presupunând concurenţă neloială pe plan economic sau nemulţumiri în rândurile contribuabililor evaziunea fiscală este un subiect foarte delicat şi controversata în acelaşi timp.

Evaziunea fiscală este amplificată de cele mai multe ori de lipsa unei educaţii fiscale, la care se poate adăuga dimensiunea presiunii fiscale, deficienţele legislative şi administrative ale gestionării impozitelor, de a se sustrage parţial sau total de la plata obligaţiilor fiscale. Interesul individual primează în faţa celui general al societăţii, chiar şi în situaţiile în care contribuabilul conştientizează existenţa impozitului.

Pentru a înţelege un fenomen trebuie să începem prin a-l defini: ce este aşadar evaziunea fiscală?

Una dintre definiţiile propuse de literatura românească de specialitate ar fi: „evaziunea fiscală se poate defini ca fiind totalitatea procedurilor licite sau ilicite cu ajutorul cărora cei interesaţi sustrag în totalitate sau în parte materia lor impozabilă obligaţiilor stabilite prin legile fiscale”.