Evoluția economică a agriculturii românești în perioada interbelică

I. Introducere

Evolutia economica a României în perioada interbelica a fost puternic influentata atât de situatia economica si politica internationala, acesta perioada (1918-1939) fiind caracterizata prin instabilitate politica si economica, dezvoltare slaba, inegala, manifestrea celei mai adânci si prelungite crize economice (1929-1933), revansism, pregatiri pentru razboi ; cât si de desavârsirea unitatii nationale, unirea Basarabiei, Bucovina si Transilvania cu România, ceea ce a dus la marirea semnificativa a potentialului economic, si de integrarea ansamblului economic national. Dar nu în ultimul rând o mare amprenta asupa evolutiei economiei românesti au avut-o directiile si orientarile politicii economice interbelice.

Preocuparile în vederea refacerii si punerii în functiune a activitatilor economice pe teritoriul tarii se facea pornindu-se de la ponderea pe care o aveau diferitele sectoare ale economiei si potentialul lor de dezvoltare.

O principala ramura a economiei nationale o reprezinta agricultura, importanta agriculturii se vede din faptul ca ea constituia ocupatia a cca 75% din populatia tarii si furniza o întreaga gama de produse pentru alimentatia populatiei, materii prime pentru industria casnica si bunuri agricole. Satul a fost si a ramas mai mult de un secol izvorul de forta de munca pentru dezvoltarea celorlalte ramuri ale economiei nationale cât si principala rezerva de ostasi pentru armata tarii.

Daca pâna la 1918 problemele agriculturii românesti erau de o alta natura, dupa 1918 lucrurile se complica, transformâdu-se în urma reformei agrare de la 1921 dintr-o tara a marilor latifundiari într-un stat dominat de mica exploatatie agrara. Pe de alta parte, din gospodariile taranesti înstarite si exploatatiile mari mosieresti ramase dupa reforma agrara, s-a dezvoltat un sector al agriculturii mai avansate, înzestrat cu inventar superior si capital, acesta desfasura culturi mai intensive si eficiente si era prin excelenta producator de marfuri atât pentru piata interna cât si pentru cea externa. Ponderea acestui sector preponderent capitalist era redusa în economia agrara predominata de mica gospodarie parcelata.

Astfel în urma restructurarilor fundamentale în domeniul propietatii din anii `20, agricultura româneasca în perioada interbelica a evoluat pe doua paliere, cu tendinte si performante diferite:

- mica propietate taraneasca, supusa unui proces de diferentiere, cu resurse slabe si randamente scazute, fara perspectiva unui dezvoltari superioare ;

- exploatatiile mijlocii si mari, cu tendinte de consolidare si concentrare, capabile de dezvoltare si acumulare, dar fara forta necesara pentru modificarea tendintei generale regresive a ramurii.

În culturile vegetale ale tarii aproximativ 85% o reprezentau cerealele, acestea mentinând caracterul extensiv cerealier al agriculturii, efecte ale acestui fenomen s-au manifestat cu gravitate: randamente mai scazute decât cele antebelice, activitatea sezoniera a gospodariilor dictata de culturile cerealiere, utiliza jumatate din fondul de munca a taranimii generând o masiva suprapopulatie relativa agricola, însotita de un nivel de trai mai redus decât celelalte categorii sociale. Situatia agriculturii si a taranilor era de asemenea grav afectata de pulverizarea marilor propietati si de aparitia exploatatiilor taranesti (micile gospodarii individuale, cu pamânt putin si sfarâmitat aveau venituri reduse, erau sarace, fara fonduri de investitie si multe datoare, deci incapabile sa utilizeze mijloace tehnice moderne). O alta problema o reprezinta regresul septelui, cu efecte negative asupra mijloacelor de tractiune agrare si asupra productiei animalelor. Desi înzestrarea tehnica a agriculturii face progrese, gospodaria taraneasca ramâne deficitara.

Agricultura româneasca din perioada interbelica a fost supusa nu numai consecintelor propriei sale subdezvoltari, ale exploatarii sale de catre celelalte sectoare interne, dar a fost supusa din exterior la actiuni ruinatoare, cea mai distrugatoare fiind criza agricola din perioada 1929-1936. Tot ansamblul de fenomene preponderent negative, relevate în agricultura intebelica si în cea taraneasca au determinat aprecierea de catre specialisti a evolutiei sale ca un declin economic si social, cu repercursiuni asupra întregii economii nationale.

II. Reforma agrara din 1921

Dezvoltarea agriculturii si fenomenelor specifice agriculturii în perioada 1919-1938 au fost puternic influentate de restructurarea funciara si sociala a proprietatii prin reforma agrara de la 1921. Reforma agrara din 1921, avându-si originile în reforma agrara sactionata de rege la 19 iulie 1917 si definitivata prin legile de reforma adoptate în iuliei 1921 , s-a impus ca o necesitate nationala, ca o varianta în rezolvarea celei mai importamte probleme sociale- a taranimii, reforma urmarea:

- satisfacerea în mod direct cu mijlocul de productie de baza- pamântul, a nevoilor majoritatii taranilor, de a-si duce relativ independent gospodaria si de a diminua starea de paupetarism si saracie acumulata dupa 1864 în satul român;

- împropietarirea ostenilor luptatori pentru apararea tarii si înfaptuirea Unirii de la 1918, pentru a consolida unitatea nationala;

- marirea interesului producatorilor agricoli în refacerea economiei si sporirea productiei agricole;

- ameliorarea si linistirea starii tensionate a politicii maselor taranesti, în conditiile marilor lupte sociale;

- iar prin reforma PNL, urmarea in mod indirect, prin exproprierea latifundiilor sa reduca puterea economica a mosierimii conservatoare.