Evoluția forței de muncă în România

Scurt istoric al tranzitiei economiei romanesti

Tranzitia României de la economia planificata la economia de piata a durat o perioada destul de lunga, deaorece reformele de fond fie au fost mult întârziate, fie au fost implementate doar pe jumatate. Acest fapt a avut drept consecinta aparitia a doua perioade de recesiune ale tranzitiei, una la începutul, iar cealalta la sfârsitul anilor

’90. Aceastaabordare de tip „stop and go” a facut ca asa-numita „masa critica” a

tranzitiei safie dificil de atins, „indicele liberalizarii”[ 1Indicele Liberalizarii a fost pentru prima data calculat de expertii Bancii Mondiale: De Mello, Denizer si Gelb si reprezinta o masura sintetica a progresului în tranzitia „de la plan la piata”. În esentaacesta are

trei componente, liberalizarea preturilor, liberalizarea comertului exterior si

al schimburilor si liberalizarea si privatizarea sectorului financiar bancar.

Componenta centrala este cea a liberalizarii preturilor, ca informatie

principala în economie, capabila sa aloce resursele în acord cu nevoile pietei

(oferta si cerere). De aceea, cu cât liberalizarea preturilor se realizeaza mai

rapid si mai complet, cu atât economia este mai orientata catre piata, resursele

fiind alocate în mai mare masura în acord cu legea fundamentala a cererii si

ofertei, mai degraba decât sub comanda administrativa sau politica. Scala

indicelui liberalizarii este cuprinsa între 0 si 1, dar cumuleaza scorurile

anuale, creând în final o asa-numita „scala cumulativa”, cuprinsa între 0 si 10.

Evidentele empirice culese de cei trei cercetatori sus-mentionati privitoare la

toate economiile în tranzitie din Centrul si Estul Europei si din fosta Uniune

Sovietica au aratat ca, pentru ca o economie sa-si reia cresterea dupa socul

initial al colapsului economiei planificata central si sa înceapa culegerea

primelor beneficii ale pietei, trebuie sa atingavaloarea de „4-4.5” pe scala

cumulativa a Indicelui Liberalizarii. Aceasta valoare este numitaconventional,

în economia politica a tranzitiei, „masa critica a economiei în tranzitie”.

Deci, dupa cum argumenteaza cei trei cercetatori, sub aceasta valoare reformele

sunt insuficiente pentru a duce la beneficii tangibile. Deasupra acestei valori,

reformele încep sa produca beneficii reale, tangibile, incluzând beneficii care

sunt simtite chiar de populatie. Daca reformele sunt întrerupte înainte de

atingerea valorii sus-mentionate, atunci tara respectiva si economia ei sunt

„prinse în cursa” între plan si piata, confruntându-se cu toate efectele

negative atât ale economiei de piata, cât si ale economiei planificate central,

fara sa beneficieze de nici unul din avantajele acestora (bineînteles

presupunând caexista anumite beneficii „reale” ale economiei planificate).

Reluarea reformelor dupa o asemenea întrerupere, dupa cum o arata dovezile

empirice, genereaza o a doua si chiar mai dureroasa recesiune economica de

tranzitie, dar daca în final masa critica este atinsa, atunci economia îsi va

relua trendul de crestere si va recupera într-un final. Daca reformele nu sunt

reluate, atunci tara se prabuseste sau poate chiar sa intre într-un proces de

disolutie graduala. În cel mai rau caz este posibil chiar sa revinala un regim

de tip autoritar. Tranzitia caracterizata prin întreruperea si reluarea

procesului de reformaeste numita si tranzitie de tip „stop and go” si este

specifica României si Bulgariei, dar anumite caracteristici ale sale pot fi

gasite de asemeni si în alte parti ale regiunii. Valorile indicelui au fost

calculate de catre cei trei cercetatori numai pâna în anul 1997.], masura traditionala

a progresului în tranzitie, atingând valoarea critica de 4,5 puncte (din 10

posibile pe o scaracumulativa, unde valoarea 10 reprezinta în mod conventional

„sfârsitul perioadei de tranzitie”)1abia în 1997-1998. Polonia, Ungaria sau

Republica Ceha, prin comparatie cu tara noastra, au atins aceasta valoare în numai 4 - 6 ani, în schimb Bulgaria, Slovacia sau Statele Baltice au avut performante similare cu

cele ale României. Ca rezultat al restructurarilor masive si al liberalizarii

totale a preturilor, scaderea productivitatii a atins punctul maxim la sfârsitul

anilor ’90, perioada 1997 – 1999 fiind cea mai rea în ceea ce priveste declinul

economic, dar si un punct de cotitura în evolutia economiei românesti, din

punctul de vedere al reformelor de piata. Într-adevar, asa cum cea mai mare

parte a masurilor esentiale ale reformei macro-economice fusesera implementate,

din acel moment, fortele pietei au început sa îsi faca simtita prezenta în

economie si procesul de reforma a început sa îsi arate primele beneficii

tangibile, începând din anul 2000. Grafic 1 LibIdx = Indicele Liberalizarii CPI

= Indicele preturilor de consum GDP = Produsul Intern Brut (PIB) Sursa:

Institutul National de Statistica si calculele autorului – Dr.C.Ghinararu,

pentru Indicele Liberalizarii – serie calculata pentru Banca Mondiala de De

Mello, Denizer si Gelb pâna în anul 1997 si completata de Dr.C.Ghinararu pentru

România pâna în 2004.

Astfel, cresterea economica si-a reluat cursul, mai ales

ca variatiile preturilor si-au pierdut caracterul abrupt si neregulat care o

caracterizasera în cea mai mare parte a anilor ’90. Între timp, datorita fortei

de munca ieftine si proximitatii geografice de pietele UE, si în ciuda unei

anumite încetineli a cresterii economice din vestul Europei, exporturile de

bunuri cu valoare adaugata scazuta – în special textile, piele, dar si otel – au

început sa alimenteze cresterea economica. În plus, în ultimii doi ani, cererea interna, care fusese redusa o perioada îndelungata de timp datorita inflatiei ridicate, perioadelor

insuficient de lungi de crestere economica, ca si datorita stagnarii valorii reale a salariilor, exprimate în valuta (USD), a început în cele din urma sa creasca.

Miezul procesului de stabilizare macro-economica a stat în eforturile

continue care au avut ca tinta îmblânzirea inflatiei crescute persistente. În

urma liberalizarii aproape complete a preturilor, la începutul anului 1997, când

inflatia si-a atins cel de-al doilea nivel record pentru perioada de tranzitie,

de 160%, a început o perioada de continua si sustinuta scadere a fluctuatiilor

de preturi. De la un procent de 40% în decembrie 2000, comparativ cu decembrie

1999, rata inflatiei a pierdut aproximativ 10 puncte procentuale în fiecare an,

scazând la 30% în decembrie 2001, 20% în decembrie 2002, 14,5% în decembrie 2003

si ajungând la 9,5% în decembrie 2004, comparativ cu decembrie 2003. Banca

Nationala a fost în mare parte responsabila pentru aceasta evolutie, caci înca

din a doua parte a anilor ’90, decidentii Bancii Mondiale au apelat la o

ofertarestrictiva de masa monetara, ca o modalitate de a aduce inflatia la

valori mai usor de mânuit. În orice caz aceasta a dus în acelasi timp la o

masiva„sterilizare” atât a economiei reale, cât si a sectorului financiar.