Evoluția Sistemului Fiscal în România

Introducere

Reforma economică legată de tranziţia de la economia de comandă la economia de piaţă presupune şi reconstituirea din temelii a sistemului fiscal românesc.

Tocmai de aceea am dorit ca prin această lucrare să prezint modul în care s-a făcut această trecere.

La început s-a insistat asupra istoriei sistemului fiscal românesc, dezvăluind geneza, evoluţia şi structurile sale specifice de-a lungul timpului. Sunt cuprinse în analiză, perioada interbelică, cu elemente şi tehnici moderne şi performante, perioada de până la 1990, cu tot ceea ce a însemnat fiscalitatea în acea perioadă şi nu în ultimul rând sistemul fiscal actual (cu situaţiile de reformă începute în 1990).

Nu puţin au fost cei care au susţinut ideea construirii unui nou sistem fiscal după 1990, dată fiind diferenţa mare ce exista între ţara noastră şi celelalte ţări europene în acest domeniu.

Totul se învârte în jurul economiei de piaţă, la care România a trecut în urmă cu 15 ani, iar sistemul fiscal trebuia conceput astfel încât să fie compatibil cu cerinţele economiei de piaţă.

Cea mai importantă parte a lucrării este dedicată principalelor impozite pe care le plătesc contribuabilii şi ultimelor modificări aduse în materie de fiscalitate. Faptul că România este una dintre ţările cu fiscalitatea cea mai ridicată o ştie toată lumea şi tocmai de aceea am dorit să parcurg greşelile sau lucrurile bune care s-au făcut pentru a ajunge unde suntem astăzi. Greul impozitelor apasă astăzi asupra populaţiei, marii plătitori aducându-şi o contribuţie derizorie la buget sau sustrăgându-se sistematic de la plata impozitelor.

Din păcate sunt multe lucruri care mai trebuie făcute pentru a avea un sistem fiscal modern adaptat cerinţelor europene şi pentru promovarea unei politici fiscale raţionale, dar trăim cu speranţa că în viitor lucrurile se vor mai aşeza şi tot românul va simţi creşterea economică de care avem atâta nevoie.

1. Sistemul fiscal ca sistem cibernetic

1.1 Conceptul de sistem

Specific naturii umane în general şi cercetării în special, este de a cunoaşte, transforma şi conduce realitatea obiectivă. În acest scop obiecte, fenomene şi procese sunt separate de altele existente în natură şi societate, sunt individualizate, examinate si tratate ca sistem.

Se poate afirma că „sistemul constituie orice secţiune a realităţii în care se identifică un ansamblu de fenomene, obiective, procese, concepte fiinţe sau grupuri interconectate printr-o mulţime de relaţii reciproce, precum şi cu mediul înconjurător şi care acţionează în comun în vederea realizării unor obiective bine definite.” Conceptul de sistem a făcut obiectul unor multiple definiţii, ideea comună care se desprinde din acestea fiind următoarea: „un sistem este un ansamblu de părţi în vederea atingerii unui ansamblu de obiective.”

Cercetarea sistematică trebuie să delimiteze sistemul compus dintr-o mulţime de elemente independente, între care există relaţii şi conexiuni determinate de mediul extern.

Apare necesitatea extragerii din infinitul concret al elementelor care să asigure realizarea obiectivului cercetării sistemice, respectiv stabilirea limitelor secţiunii din realitate care va fi cercetată în sistem. Între elementele componente ale sistemului există relaţii de interacţiune şi/sau interdependenţă în scopul atingerii unei finalităţi. Atunci când finalitatea nu corespunde cu obiectivele sistemului pot să apară acţiuni ale factorului uman pentru realizarea unor obiective finale prestabilite. Aceste acţiuni conştiente determină apariţia în sistem a unor relaţii de coordonare care diferă de celelalte relaţii existente între elementele acestuia, care au un caracter cauzal.