Filiera agroalimentară a produsului miere

Introducere

Mierea este un produs apicol obţinut prin transformarea şi prelucrarea nectarului sau manei de către albine şi depozitat în celulele fagurilor pentru a constitui hrana populaţiei din stup. Obţinerea mierii este scopul principal al apiculturii din prezent şi din trecut.

Apicultura sau stupăritul reprezintă una din cele mai vechi îndeletniciri de pe teritoriul României. Istoria ne arată că în vremurile Daciei apicultura căpătase o mare dezvoltare. Dacii obţineau astfel: miere pe care o foloseau în alimentaţia de bază, ceara şi fagurii de miere erau nişte bunuri de seamă în comerţul acelor vremuri. În Ţările Române spre sfârşitul evului mediu se găsesc scrieri ce atestă importanţa apiculturii. Astfel, produsele apicole erau scutite de vămi tocmai pentru stimularea acestei ramuri importante a agriculturii. În 1763 o statistică arată prezenţa a 1 milion de stupi pe teritoriul Moldovei şi Munteniei.

În ţara noastră, abundenţa şi varietatea resurselor melifere din flora spontană şi cultivată asigură hrana albinelor, de primăvara timpuriu, până toamna târziu. În aceste condiţii, în ultimii ani, creşterea albinelor – o activitate ce nu necesită investiţii deosebite, a devenit o profesie pentru persoanele a căror existenţă este asigurată din veniturile obţinute din stupărit precum şi un mijloc de relaxare pentru cei care exploatează efective reduse.

În prezent, datorită poluării și diminuării numărului familiilor de albine la scară planetară, mierea și celelalte produse apicole produse la noi sunt dintre cele mai apreciate în Europa și în întreaga lume. România este una dintre puținele țări care oferă miere ecologică, iar cererea pentru acest produs este departe de a putea fi acoperită. Scăderea masivă a numărului de familii de albine a coborât producția mondială, precum și calitatea produselor apicole. Apariția de noi boli și dăunători și chimizarea excesivă a agriculturii au făcut ca numărul familiilor de de albine sa cunoască o diminuare dramatică în multe țări. Pe de altă parte, creșterea fără precedent a populației umane este pe cale să declanșeze una dintre cele mai grave crize: criza alimentară. Cererea este în creștere vertiginoasă, iar oferta este din ce în ce mai mică, produsele de substituție, care nu au niciuna din valorile naturale și curative ale produselor apicole, proliferând. Cererea tot mai mare pentru produsele apicole și oferta tot mai mică, reprezintă oportunitatea unei afaceri cu vânzare garantată.

Consumul de miere din România este unul scăzut, în ciuda beneficiilor pe care acest produs le are pentru sănătate. Principala piaţă de desfacere este cea externă, peste 60% din producţia de miere romanească fiind exportată în ţări precum Germania, Marea Britanie, Italia, Franţa, Austria, SUA, Canada, Japonia sau China.

Aderarea României la U.E a deschis noi orizonturi apiculturii în general şi apicultorilor în special, şi asta deoarece penetrarea pe piaţa U.E se face mult mai usor, iar subvenţiile sunt şi ele prezente. Îngrădirile privind calitatea produselor, cerinţele în domeniul veterinar-apicol, mediul concurenţial, nu trebuie să-i sperie pe apicultori, deoarece o dată cu schimbarea condiţiilor de funcţionare într-un mediu economic, se schimbă şi generaţiile de apicultori, astfel că în viitor, aceştia vor putea deprinde altfel de comportamente economice.

Cap. 1 - Caracterizarea generală a mierii

1.1. Piaţa şi importanţa ramurii

În prezent, apicultura capătă noi valenţe, practicarea acesteia vizând nu doar importanţa sa economică, ci şi importanţa ştiinţifică, ecologică, socială etc. În România, activitatea de creştere a albinelor s-a dezvoltat în condiţii naturale deosebit de favorabile, ce au contribuit la dezvoltarea continuă a acestei activităţi şi, implicit, la obţinerea unor producţii apicole însemnate.

Mierea este principalul produs al apiculturii, apreciată atât pentru însuşirile sale nutritive, cât şi pentru efectele sale terapeutice. S-a constatat că mierea de albine este unul din produsele cele mai complexe din punct de vedere biologic, în compoziţia căreia s-au descoperit substanţe foarte importante pentru organismul uman. Dintre acestea amintim:

- Vitaminele care se regăsesc în miere sunt: B1, B2, B3, B4, B5, piridoxina (vit. B6), cianocobamida (vii Bl2), acizi foliei, acid ascorbic (vit. C), vitamina A, vitamina D, tocoferol (vit. E) şi urme de vitamina K. Aceste vitamine sunt în cantităţi foarte reduse. De aceea, pentru satisfacerea necesarului de vitamina C exclusiv din consumul de miere, ar fi necesar un consum zilnic între 2,5 - 3 kg miere.

- Mineralele care se regăsesc în miere sunt: calciu, cupru, fier, magneziu, mangan, fosfor, potasiu, sodiu, zinc etc., acestea variază între 0,25-0,50 %, maxim pentru mierea de flori şi până la maxim 0,85 % pentru mierea de mană. Pentru asigurarea necesarului zilnic de minerale exclusiv din consumul de miere, ar fi necesar un consum între 0,5-1,5 kg miere. Mierea este alcătuită în principal din glucide şi apă. Cele mai multe sortimente de miere au aproximativ 82,4 % glucide şi 17,1 % apă

- Glucidele preponderente sunt fructoza (38,2 %) şi glucoza (31,3 %) care sunt hexoze ce pot fi absorbite cu uşurinţă de către organism. Alte glucide prezente în miere sunt: maltoza (7,3% în mierea de nectar şi respectiv 10,3% în mierea de mană) care este o diglucidă compusă din două molecule de glucoză, zaharoza (max. 5% în mierea de nectar şi respectiv max. 10% în mierea de mană) este o diglucidă compusă dintr-o moleculă de glucoză şi una de fructoză. Celelalte glucide identificate sunt în cantităţi mai reduse (izomaltoza, turanoza, maltuloza, nigeroza, leucroza, metezitoza, erloza, kestoza etc), dar acestea nu se regăsesc niciodată toate împreună (Crane E., 1980). Ca aliment mierea este o sursă de carbohidraţi, uşor digestibilă, naturală şi care furnizează rapid energie.

Mierea de albine a fost prima substanţă dulce folosită de om, fiind preţuită în special de preoţi în cadrul diverselor ritualuri. Există suficiente mărturii că în civilizaţiile antice mierea era folosită, printre altele, la prepararea unei băuturi alcoolice la care se adăuga polen şi levuri din faguri, însă, cele mai vechi documente referitoare la miere sunt două fragmente scrise în limba sumeriană. De la egipteni au rămas mărturii privind modul de recoltare şi folosire a mierii. Babilonenii şi diferitele civilizaţii străvechi din India şi China, utilizau mierea atât ca medicament, cât şi la ritualuri şi ceremonii. În Vechiul Testament găsim scris "miere" de peste 60 ori. În Grecia antică s-a scris mult despre producerea de miere. Hipocrate recomanda mierea pentru vindecarea unor afecţiuni (gastro-intestinale, renale, respiratorii) şi pentru tratamentul plăgilor. Dioscoride, autorul unei cărti în cinci volume, „De Materia Medica”, trata plăgile fistulizate folosind mierea în aplicaţii locale. Pliniu indica mierea în asociere cu untură de peste la tratarea rănilor infectate. Musulmanii foloseau mierea ca un leac bun pentru orice boală. Folosirea mierii în alimentaţie (ca hrană, băutură, conservant), în medicină, în ritualurile religioase a fost în continuă creştere până la descoperirea zahărului din trestie şi sfeclă. În anul 1871 a fost descoperită invertaza, o enzimă care grăbeşte conversia zahărului în glucoză şi fructoză.

Din punct de vedere al concentraţiei în substanţe dulci, mierea face parte din categoria alimentelor care au zahar într-o concentraţie mare, de aproximativ 80-100%. În aceasta categorie intră şi zahărul, produs pur, care are peste 99% zaharoză, siropul de glucoză, şerbetul, bomboanele simple etc. Sunt alimente profund dezechilibrate din punct de vedere nutritiv, aducând în organism aproape numai glucide simple, ceea ce pune la dispoziţia metabolismului un număr mare de calorii eliberate într-un interval de timp extrem de scurt.