Finanțarea firmelor

Tema acestei lucrări este ’’Finanţarea firmelor prin emisiunea de obligaţiuni şi evaluarea acestora’’ şi urmăreşte:

- prezentarea formelor de finanţare a firmei pe piaţa de capital;

- enumerarea reglementărilor C.N.V.M. privind

emisiunea de obligaţiuni;

- descrierea principalelor tipuri de obligaţiuni;

- modalitatăţi de rambursare a împrumutului obligatar şi oferta publică de obligaţiuni;

- evaluarea obligaţiunilor.

Lucrarea este structurată pe 5 capitole. Primul capitol intitulat ’’ Forme de finanţare a firmei pe piaţa de capital’’prezintă modalităţi de finanţare: internă şi externă, principalele caracteristici a titlurilor de valoare (acţiuni şi obligaţiuni).

Al doilea capitol denumit ’’ Reglementările C.N.V.M. pentru emisiunea de obligaţiuni’’ cuprinde principalele articole din Legea 297/2004 privind piaţă de capital, cu modificările şi completările ulterioare.

Cel de-al treilea capitol ’’Finanţarea prin emisiunea de obligaţiuni’’ descrie principalele tipuri de obligaţiuni, precum şi modalitatăţi de rambursare a împrumutului obligatar şi oferta publică de obligaţiuni.

Capitolul 4, intitulat ’’Evaluarea obligaţiunilor’’ tratează aspecte legate de randamentul la scadenţă al obligaţiunilor, rentabilitatea globală şi riscul sistematic al obligaţiunilor, sensibilitatea (de preţ) şi durata (de imunizare) ale obligaţiunilor. CAPITOLUL 1 Forme de finanţare a firmei pe piaţa de capital

Una din definiţiile pieţei de capital este ansamblul relaţiilor şi mecanismelor prin care se realizează transferul fondurilor de la cei care au un surplus de capital - investitorii - către cei care au nevoie de capital, cu ajutorul unor instrumente specifice (valorile mobiliare emise) şi prin intermediul unor operatori specifici (societăţile de valori mobiliare).

Piaţa de capital este specializată în efectuarea de tranzacţii cu active financiare cu scadenţe pe termene medii şi lungi. Prin intermediul ei, capitalurile disponibile sunt dirijate către agenţii economici naţionali sau de pe pieţele altor ţări, unde nevoile de capital depăşesc posibilităţile financiare interne de acoperire sau autorităţile monetare impun anumite restricţii privind accesul la resursele financiare interne.

Decizia acţionarilor unei societăţi de a face investiţii de anvergura pentru extindere, pentru modernizare etc. necesită utilizarea unor fonduri destul de mari. Pentru aceasta se poate apela la:

- Finanţarea internă care cuprinde fluxurile de numerar rezultate din profitul reţinut pentru dezvoltare şi din cheltuielile cu amortizarea suportate de firma;

- Finanţarea externă se referă la suma datoriilor noi pe termen lung sau pe termen scurt procurate de firmă. În această categorie intra: împrumutul bancar pe termen lung, leasingul şi împrumut pe piaţa de capital.

1. Finanţarea indirectă Mişcarea fondurilor in economie se poate face, fie ca o finanţare indirecta (prin concentrarea fondurilor disponibile in bănci şi utilizarea acestor resurse prin creditarea utilizatorilor de fonduri), fie ca o finanţare directa (prin emisiunea de titluri financiare de către utilizatorii de fonduri). Şi finanţarea directă poate avea forme ce necesita apelarea la intermediari. Transferurile de capital între cei ce economisesc şi cei ce au nevoie de capital se poate face in trei modalităţi diferite:

- Transferuri directe de bani şi titluri de valoare, atunci când o firmă vinde acţiuni sau obligaţiuni, direct către investitori, fără să apeleze la intermediari.

- Transferuri prin intermediul unui dealer (o casa de investiţii). Dealer-ul serveşte drept intermediar şi facilitează emisiunea de titluri financiare.

- Transferuri printr-un intermediar financiar (banca, fond mutual). Intermediarul obţine fonduri emiţând propriile titluri de valoare şi apoi utilizează banii pentru a cumpăra titluri emise de unele firme.

2. Finanţarea directă. În cazul acesteia se stabileşte o reţea între emitenţii de titluri (cererea de fonduri) şi investitorii (oferta de fonduri). Deci , ca pe orice piaţă, se confruntă cererea şi oferta. În cazul pieţei de capital: cererea şi oferta de capital.

Există o varietate mare de pieţe de capital, dintre care fac parte:

- Piaţa primară: este piaţa pe care sunt negociate pentru prima data titlurile financiare nou emise. Are rolul de plasare a emisiunilor de titluri pentru atragerea capitalurilor proprii pe termen mediu şi lung, atât pe pieţele interne de capital, cat şi pe piaţa internaţională.

- Piaţa secundară este piaţa pe care sunt tranzacţionate valori mobiliare aflate deja in circulaţie. Aceasta piaţă creează lichiditate pentru investitori. Piaţa secundară reprezintă, în acelaşi timp, modalitatea de a concentra în acelaşi loc investitori particulari sau instituţionali, care pot vinde sau cumpăra titluri mobiliare având garanţia că acestea au valoare şi pot fi reintroduse în circuit. Este şi expresia aproape perfectă a reglării libere între cererea şi oferta de valori, fiind un barometru, în primul rând, al nevoii de capital, dar şi al stării economiei, societăţii şi politicului unei ţări

- Piaţa obligaţiunilor este piaţa pentru instrumente de datorie de orice fel.

- Piaţa acţiunilor este piaţa pentru tranzacţionarea acţiunilor comune şi preferenţiale ale companiilor private.

- Piaţa de licitaţie este piaţa în care tranzacţionarea este condusă de o parte terţă, în funcţie de suprapunerea preţurilor la ordinele primite de a cumpăra sau a vinde valori mobiliare.

- Piaţa de negocieri este piaţa în care vânzătorii şi cumpărătorii negociază între ei preţul şi volumul tranzacţiei, direct sau prin intermediul brokerului sau a dealerului.

- Piaţa OTC (over the counter) este o piaţa prin telefon, telex sau computer localizată la sediile brokerilor sau dealerilor.

- Piaţa la vedere este piaţa pe care titlurile financiare sunt tranzacţionate pentru livrare şi plată imediata.

- Piaţa la termen (piaţa futures) este piaţa pe care titlurile financiare se tranzacţionază pentru livrare şi plată ulterioare.

- Piaţa opţiunilor este piaţa pe care se tranzacţionează contracte de opţiuni. Astfel de contracte sunt executate la opţiunea deţinătorului.

Modul de existenţă a activelor bancare este reprezentat prin titlurile financiare. Ele sunt exprimate într-un înscris (document scris sau înregistrare electronică), care atestă existenţa unei relaţii contractuale între emitent şi deţinător şi garantează drepturile posesorului lor (in engleza securities) Titlurile financiare sunt titluri de valoare care dau dreptul deţinătorilor - investitori - de a obţine în condiţiile specifice în titlu o parte din veniturile viitoare ale emitentului.

Acţiuni şi obligaţiuni - principalele caracteristici ale acestora

Obligaţiunile sunt titluri destinate atragerii de fonduri băneşti sub formă de împrumuturi pe termen lung şi mediu. Obligaţiunile reprezintă un titlu de creanţă asupra societăţii emitente. Cumpărătorii obligaţiunilor împrumută societatea emitentă cu suma pe care au plătit-o pentru cumpărarea obligaţiunilor.

Principalele caracteristici ale obligaţiunilor sunt:

- - Exprimă o creanţă a deţinătorului faţă de activele emitentului;

- Posesorul obligaţiunii beneficiază de o dobândă periodică fixă;

- - - - - - Posesorul obligaţiunii nu are drept de vot în cadrul societăţii emitente.

Obligaţiuniile variază în funcţie de dobânda (cuponul) care trebuie plătită, astfel:

a. Cupon fix - este cea mai frecventa formă de remunerare a investiţiei în obligaţiuni. Cel mai adesea se stabileşte anual prin aplicarea cotei fixe a dobânzii anuale la valoarea nominală a obligaţiunii;

b. Cuponul variabil - se utilizează mai rar , prin indexare faţă de o rată dobânzii de referinţă predeterminată pe termen scurt;

c. Cupon zero - se întâlneşte la obligaţiunile subpari (adică vândute sub valoarea lor nominală). Câştigul în cazul acestor obligaţiuni este dat de diferenţa dintre valoarea nominală (VN) şi valoarea de emisiune(VE). Valoarea rambursată (VR) este VR=VN-VE.