Finanțarea instituțiilor publice

ARGUMENT

Deciziile bugetare sunt acte de esenţă politică. Aceasta deoarece cheltuielile publice, reunite într-un document public (buget de stat, buget al asigurărilor sociale, bugete locale, bugete ale fondurilor speciale), reprezintă opţiuni ale legiuitorului, manifestate în momentul dezbaterii proiectelor de buget. Mărimea fiecărui tip de finanţare publică aprobată prin buget poate arăta gradul de implicare a autorităţii deliberative într-un anumit domeniu de activitate.

În domeniul finanţărilor publice, marja de manevră a decidenţilor este destul de redusă datorită principiului continuităţii serviciului public, care explică importanţa serviciilor publice votate deja, reluate în procesul pregătirii proiectului de buget de către Guvern şi a autorizării lui de către Parlament. Aceste alegeri – în materie de cheltuieli publice – rezultă din proceduri de arbitraj între diferite obiective, ceea ce implică o redefinire sau o redesfăşurare a mijloacelor financiare disponibile.

Alocarea resurselor reprezintă transformarea resurselor productive în bunuri şi servicii de consum. Alocarea optimă a resurselor impune respectarea principiului eficienţei economice, ceea ce înseamnă:

- pe de o parte, eficienţă productivă – maximizarea cantităţii produse pe unitate de factori de producţie consumaţi, sau minimizarea consumului de factori de producţie pe unitate de produs;

- pe de altă parte, eficienţă alocativă – adaptarea optimă a ofertei la cerere.

Una din problemele principale ale procesului de alegere este informaţia bugetară de care dispune autorităţile publice, deoarece în ciuda abundenţei sale aceasta poate fi considerată ca inadaptată unei decizii raţionale în materie de acţiune bugetară.

După criza din anul 1929, administraţiile publice au un rol cu o importanţă crescândă în economie şi în societate, fenomen ce poate fi observat prin prisma volumului şi structurii finanţărilor publice. Tendinţele creşterii volumului finanţărilor publice şi ale transformării structurii lor sunt o consecinţă a sporirii şi diversificării sarcinilor asumate de stat.

Abordarea finanţărilor publice ca mijloc de definire a obiectivelor statului îşi păstrează şi astăzi întreaga valabilitate deoarece, în prezent, statul este chemat să susţină activitatea economico-socială a ţării.

Cap. I. ABORDAREA NOŢIUNII DE FINANŢARE PUBLICĂ

I.1. CONCEPTUL DE FINANŢARE PUBLICĂ

Conţinutul noţiunii de finanţare publică

Conceptul de finanţare defineşte un consum de mijloace materiale, sau băneşti, în vederea realizării acţiunilor economice şi sociale. Cheltuielile au o trăsătură comună, şi anume, exprimă repartizarea şi utilizarea unor resurse băneşti pentru relizarea unor acţiuni economice şi sociale şi se deosebesc între ele după substanţele consumate, mijloacele necesare şi scopul în care se folosesc.

Cheltuielile publice concretizează ce de-a doua latură a funcţiei de repartiţie a finanţelor publice (funcţia de alocare). În acest context, cheltuielile publice exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească, care se manifestă între stat, pe de o parte, şi persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării şi utilizării resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia.

Cheltuielile bugetare exprimă utilizarea resurselor băneşti din bugetul statului pentru satisfacerea cerinţelor generale ale societăţii. Spre deosebire de cheltuielile bugetare, plăţile reprezintă operaţiuni de stingere a obligaţiilor băneşti prin achitarea unor sume în numerar sau în virament. În unele cazuri, cheltuielile se suprapun cu plăţile (se plătesc servicii), în alte situaţii, plăţile preced cheltuielile (când se cumpără materiale) sau alteori, mai întâi se efectuează cheltuielile şi ulterior plăţile.

Noţiunea de finanţare publică poate fi abordată în două sensuri:

a) în sens juridic – caz în care cheltuiala publică reprezintă plăţile legate de funcţionarea instituţiilor şi întreprinderilor publice vizând satisfacerea intereselor de ordin public, inclusiv asigurarea de utilităţi publice;

b) în sens economic – caz în care cheltuiala publică exprimă procesele de repartiţie a produsului intern brut concretizate prin alocarea şi utilizarea resurselor băneşti pentru realizarea acţiunilor de interes public.

Conceptul de finanţare publică are un sens mai larg, atunci când se referă doar la ansamblul activităţilor cu caracter public (incluzând şi pe cele materiale din întreprinderile cu capital de stat) şi un sens mai restrâns, atunci când se referă doar la activităţile desfăşurate prin instituţiile publice (ce aparţin sferei nemateriale).

Sub acest aspect, resursele constituite la nivelul bugetului de stat se repartizează pentru gestionare pe două categorii de unităţi:

- regiilor autonome sau sociatăţilor comerciale – cărora li se acordă subvenţii cu destinaţie precisă şi limitată; aceste subvenţii se acordă în completarea resurselor proprii ale agenţilor economici respectivi pentru acoperirea finanţărilor aferente unor nevoi temporare;

- instituţiilor publice – cărora li se pun la dispoziţie fonduri bugetare sub forma creditelor nerambursabile, acordate pentru acoperirea nevoilor permanente.

Cheltuielile publice au o natură eterogenă. Dacă sunt judecate după efectul lor în viaţa social-economică atunci aceste cheltuieli ar putea fi ordonate în trei grupe:

• cheltuieli negative;

• cheltuieli pozitive;

• cheltuieli neutre.

Cheltuielile negative sunt un consum efectiv şi definitiv de venit naţional şi nu au un efect ulterior asupra viitorului produs intern brut. Sunt reprezentate de cheltuielile cu întreţinerea aparatului de stat, întreţinerea şi dotarea armatei, dobânzile plătite la împrumuturile externe ale statului etc. Se mai numesc şi cheltuieli reale.

Cheltuielile pozitive sunt cele realizate atât în domeniul economic cât şi dintre cele realizate în domeniul social-cultural, şi care au efecte mai îndepărtate sau mai apropiate asupra creşterii economice. Dintre cele din domeniul economic putem aminti: diverse investiţii efectuate de stat, subvenţionarea anumitor activităţi ale agenţilor economici etc. În domeniul social-cultural cheltuielile pozitive sunt cele care, într-un fel sau în altul, influenţează creşterea economică viitoare, chiar dacă efectele lor nu îmbracă o formă materială în viitorul imediat: cheltuielile pentru învăţământ sau cele din domeniul sănătăţii