Formele de venit în economia de piață

1.Venituri ai factorilor de productie

Una din cele mai disputate probleme în cadrul teoriei economice este problema veniturilor şi a distribuirii lor în cadrul societăţii. S-a conturat părerea că dacă producţia poate fi explicată prin factori de raţionalitate, repartiţia nu s-ar supune aceloraşi reguli stricte. Totuşi, împărţirea veniturilor evocă un sentiment de justiţie, iar problema constă în a şti dacă repartiţia este echitabilă sau arbitrară. Pornind de la faptul că producţia este rezultatul combinării factorilor de producţie, pare normal ca fiecare factor să primească o parte din veniturile create, deoarece altfel dispare motivaţia economică a participării factorilor la activităţile necesare societăţii.

Veniturile obtinute se repartizeza intre toti membrii societatii, prin doua mecanisme interdependente:

1. repartitia functionala sau primara (distribuirea)

2. repartitia secundara sau derivate (redistribuirea)

Repartitia functionala sau primara (distribuirea) reflecta impartirea valorii adaugate intr-un interval de timp intre detinatorii factorilor de productie, constituindu-se astfel veniturile functionale (primare) sub forma de:

1. salariu ce revine propietarului fortei de munca;

2. profit ce revine posesorului de capital tehnic utilizat cu un anumit risc in cadrul intreprinderii;

3. dobanda ce revine detinatorului de capital banesc imprumutat;

4. renta ce revine propietarului funciar pentru terenul inclus in activitatea economica respectiva.

Repartitia secundara sau derivata (redistribuirea) reflecta continuarea impartirii veniturilor primare in ansamblul societatii, prin intermediul agentului economic specific numit administratii, mai ales adminstratiile publice.

Redistribuirea duce la constituirea veniturilor secundare prin operatiuni de:

1. prelevare - parti din veniturile primare preluate de administratiile publice, de obicei cu caracter impus, pentru a satisface nevoi in sectoare sociale utile dar care nu au resurse suficiente.

2. transferuri - treceri de venit de la anumiti posesori la diversi beneficiari fara contraprestatie, in scopul stimularii activitatii sau al atenuarii efectelor sociale ale modificarilor economice de structura.

Datorită importanţei lor, problemele formării, naturii şi dinamicii veniturilor, ca şi a modului cum sunt repartizate, acestea au preocupat de economişti, chiar înainte de apariţia ştiinţei economice (mercantilişti, fiziocraţi). Principala teorie care s-a afirmat cu privire la repartiţia primară (distribuirea) a fost cea a lui J. B. Say – teoria celor trei factori de producţie – conform căreia fiecărui factor fundamental îi corespunde un venit pentru serviciile aduse (factorului muncă îi revine salariul,

capitalului–profituliar factorului natural – renta).

Formarea veniturilor fundamentale, mărimea lor în diferite perioade de timp şi în diferite ţări, ca şi dinamica acestora decurg în primul rând, din mecanismele specifice ale pieţei factorilor de producţie: iar în al doilea rând, ele se află sub incidenţa confruntărilor dintre participanţii la activitatea economică: salariaţi, proprietari de capital, întreprinzători, manageri, bancheri, proprietari funciari.

În acest capitol vor fi tratate veniturile fundamentale, pornindu-se de la factorii de producţie contemporani şi de la modul specific de folosire a acestora în condiţiile economiei de piaţă concurenţiale. În asemenea condiţii fiecărui factor de producţie îi revine, prin mecanismul repartiţiei primare sau funcţionale a rezultatelor obţinute, un anumit venit fundamental. Astfel, factorul muncă este recompensat cu salariul, întreprinderea, respectiv întreprinzătorul ca factor contemporan de producţie primeşte profitul, capitalul propiu si(sau) imprumutat este recompesat cu dobanda ,iar factorul natură (pământ) îi revine renta. În continuare, în subcapitole distincte, se va analiza fiecare venit fundamental, punându-se accent pe natura specifică a acestuia, pe modul în care se formează şi se încasează, ca şi pe factorii care îi influenţează mărimea şi dinamica.