Funcționarea puterii publice - implicația deciziilor cu fundament economic

Capitolul 1

PUTEREA POLITICĂ – PUTERE PUBLICĂ

1.1 Definirea puterii politice

1.1.1 Viziuni asupra puterii politice

Puterea politică a avut şi are o mulţime de definiţii, in funcţie de modul în care a fost înţeleasă.

Aceste definiţii pot fi clasificate ca fiind: psihologiste, behavioriste, structural-funcţionaliste, socio-politice, formale etc.

a) In sens psihologist, puterea politică “este realizarea in practică a efectelor dorite în relaţia de la conducători la conduşi”(B.Russel şi H.Lasswel).

b) Definiţiile behavioriste prezintă puterea ca pe un tip deosebit de comportament care constă în posibilitatea modificării comportamentului altora. Această teorie nu satisface, deoarece reduce puterea la comportament. Contribuţia sa la dezvoltarea conceptului constă, insă, prin experimentul ştiinţific propus, in posibilitatea de a măsura si cuantifica, fie şi parţial comportamentul politic.

c) Teoria americană, structural - funcţională a lui T. Parsons, afirmă că scopurile puterii sunt scopurile comunităţii (societăţii). Critica acestei teorii constă in confundarea categoriei puterii cu diferitele concepte economice.

d) Definiţiile socio-politice incearcă analizarea puterii din perspectiva sistemului socio-global: puterea apare ca o relaţie sau ca raportul social fundamental dintre guvernant si guvernaţi. Indiferent de timp şi spaţiu, în toate societăţile reglementate politic prin intermediul statului, există guvernanţi şi guvernaţi, puterea fiind tocmai relaţia care îi structurează obiectiv, până la un punct, mai mult sau mai puţin indiferent de voinţă şi conştiinţa lor.

e) Definiţiile formale ale puterii pornesc de la premisa că nici o societate nu este posibilă fără putere deoarece politicul/politica este cosubstanţială omului ca gen, ocupă locul central şi constituie temeiul oricărei organizări sociale inclusiv prestatale.

1.1.2 Definiţii ale puterii politice

Ca urmare a rolului important pe care politicul îl exercită în orice societate, puterea politică, ca formă specifică a puterii sociale, joacă in cadrul acestuia un rol major. Noţiunea de putere, inclusiv cea de putere socială este extrem de vagă, de generală, fără a fi in măsura să aibă nişte delimitări clare, precise.

a) Unii autori definesc puterea prin stat, având în vedere rolul acestei instituţii în cadrul puterii. Pentru Franz Neuman "puterea politică este puterea socială concentrată în stat". O poziţie apropiată o are şi G Burdeau, nici pentru el neexistând o delimitare clară între puterea de stat şi cea politică "Prin intermediul politicului- apreciază Burdeau- grupul relevă conştiinţa pe care o are despre sine, prin putere tinde s-o facă activă pentru a-şi croi prin ea viitorul său". Un fapt incorect, întrucât statul este numai o componentâ a puterii, şi nu puterea in totalitate. În sistemul puterii, în afară de stat, intră şi alte instituţii politice cu rol important în derularea vieţii politice, cum ar fi partidele politice, forma de guvernare, regimul politic, etc.

Într-adevar, statul concentrează în cea mai mare măsură puterea politică, dar nu în totalitate şi nici în situaţia de a se identifica cu ea, întrucât fiecare din aceste concepte acoperă realităţi sociale distincte şi, în acelaşi timp, intercondiţionate.

b) Alţi autori reduc puterea politică la forţa social-politică care o deţine şi o exercită. Este o abordare simplistă, reducţionistă. Dacă pentru un regim autoritar, cum ar fi cazul celor comuniste, o asemenea definiţie se poate apropia de realitatea politică, în teorie, faptele stau şi în acest caz altfel. Chiar şi în aceste regimuri alături de forţa social-politică care deţine şi exercită puterea, există şi se manifestă, este adevărat în anumite limite, şi alte elemente ce constituie puterea.

În regimurile democratice situaţia este şi mai puţin relevantă, unde, în afară de elementele instituţionalizate ale puterii, în cadrul acesteia trebuie să includem şi opoziţia politică.

În definirea puterii politice trebuie pornit de la faptul că aceasta este în primul rând o noţiune ideologică, ce exprimă, interpretează şi fundamentează, de pe poziţiile şi din perspectiva intereselor unei forţe social-politice, realitatea politică.

Orice fortă social-politică şi cu atât mai mult una care se află la conducerea societăţii, are o anumită viziune despre societate şi pe care şi-o impune in practică prin putere.

Acest fapt este valabil atât în cazul societăţilor totalitare unde exista o unică forţă social-politică care prin putere, organizează şi conduce societatea, işi promovează interesele, cât şi în societăţile democratice, in cazul cărora întâlnim forţe politice aflate la putere şi forţe politice ale opoziţiei. Şi într-un caz şi în altul avem de-a face cu o putere politică bazată pe aceleaşi principii fundamentale, urmărind în esenta aceleaşi scopuri şi interese, ceea ce le deosebeşte fiind modalitatea proprie de înfăptuire, căile, mijloacele, ritmurile, într-un cuvânt paradigmele doctrinare. Componenţa ideologică a puterii este dată de emitentul politic, de cel care o deţine şi o exercită în scopul său.

Rolul oricărei puteri politice este acela de a asigura corespunzător cu interesele claselor sau categoriilor sociale aparţinătoare, coeziunea şi funcţionalitatea diferitelor structuri şi organisme, echilibrul colectivităţilor ce alcătuiesc societatea cu compatibilitatea activităţilor ce se desfăşoară.

Această calitate a puterii politice decurge din faptul că orice putere este, în esenţa ei, purtătoarea intereselor comune ale unei comunităţi, în cazul societăţii democratice, a majorităţii. Prin urmare, ea trebuie să apere şi să promoveze interesele acestei majorităţi, care, cel puţin teoretic, exclude imixtiunea din afara ei, întrucât în orice condiţie, o eventuală forţă de imixtiune se află în contradicţie cu majoritatea. Altfel spus, scopul puterii politice este de a asigura existenţa societăţii, posibilitatea funcţionalităţii acesteia.

Reputatul politolog român Anton Carpinski consideră că puterea politică este "capacitatea de a-i obliga pe actorii unui sistem social dat să-şi îndeplinească obligaţiile pe care le impun obiectivele colective, mobilizând resursele societăţii în vederea asigurărilor obiectivelor propuse"

Din această perspectivă am putea spune că puterea politică este mijlocul prin care se constituie, fiinţează şi durează o societate.

În literatura marxistă românească, puterea politică era definită ca "o funcţie socială generalizantă care constă în luarea deciziei la nivelul intregii societaţi, în conformitate cu interesele clasei dominante şi în a le asigura îndeplinirea prin autoritatea suverană, prin mijloacele forţei publice".

1.2 Caracteristicile puterii politice

Se apreciază că puterea politica are următoarele caracteristici universale:

- Relaţională: în sensul că, dacă A îl poate determina pe B să facă ceva împotriva dorinţei sale, şi B are capacitatea să îl facă pe A să facă ceea ce n-ar fi făcut fără existenţa lui B;

- Intenţională: este legată de acţiunile pe care interesele le impun in calitate de scopuri ale sale;

- Impozională: deţinătorul puterii este pregătit să întâmpine rezistenţa altora, producând mijloacele alternative;

- Potenţială: are resurse care nu se epuizează practic niciodată – puterea nu este afectată in esenţă de schimbările de locuri şi roluri;

- are capacităţi inter-membrii: toţi membrii societăţii răspund adecvat sistemului;

- are capacităţi sistemice: se constituie ea insăşi ca sistem specific, cu un determinism deosebit calitativ de cel natural, prin chiar structura sa internă.

1.3 Puterea alienată

Încă din antichitate, puterea politică şi desigur, alienarea acesteia (înstrăinarea ei) au preocupat pe numeroşi gânditori şi filozofi.

1.3.1 Curente de gândire in legatură cu alienarea puterii

În epoca contemporană s-au făcut remarcate trei curente de gândire:

1. primul curent, lansat de Hegel preluat şi dezvoltat de Marx, consideră cauza principală a alienării puterii politice ca fiind cea economică şi anume proprietatea privată, iar soluţia pozitivă a dispariţiei acestei alienări fiind revoluţia socialistă, care ar pregăti condiţiile comunismului.

Această teorie defineşte statul ca alienat prin esenţă. Ea introduce o viziune paradisiacă a individualului şi socialului, emancipaţi de alienare intr-o societate post - statală.