Gândirea și practica economică începând de la Toma d`Aquino până la Adam Smith

1. Gândirea economică în Evul Mediu

O dată cu dezvoltarea proprietăţii feudale asupra pământului şi instalarea dominaţiei politice şi economice a clasei feudale se accentuează stratificarea socială, concomitent cu stabilirea unui anumit statut al claselor fundamentale ale societăţii – clasa feudalilor, iobagilor şi a ţăranilor liberi – si cu o creştere a importanţei bisericii şi a doctrinei creştine. Este epoca de efervescenţă a scolasticii şi dogmaticii. Lupta care se dă în societate, în aceste circumstanţe, este aceea dintre biserica creştină şi instituţiile laice. Biserica va căuta să-şi afirme şi să-şi răspândească dominaţia religioasă, în vreme ce pătura laică va cauta să lupte pentru propria sa independenţă.

Între susţinătorii aripii laice s-au situat o serie de mari gânditori ai timpului, dintre care putem aminti pe Marsilo de Padova, Dante Alighieri, Toma d`Aquino.

Toma d`Aquino (1225-1274), este considerat unul dintre cei mai mari reprezentanţi ai scolasticismului medieval european. Lucrarea sa de referinţă intitulată “Summa thelogicae” poate fi apreciată ca reprezentând chintesenţa filosofică a catolicismului. Autorul s-a străduit să-şi servească, prin doctrina sa politică, morală, şi religioasă, clasa socială din care făcea parte.

În încercarea sa de a justifica dogmele bisericii şi ale orânduirii feudale, el preia şi exacerbează anumite teze din doctrina lui Aristotel. Astfel, Toma d`Aquino abordează societatea ca pe un sistem organic, în cadrul căruia, fiecare individ îşi exercită în mod natural şi firesc “ funcţia ”. Deosebirile de stări sunt cauzate de deosebirile de funcţii. Există o anumită “ justiţie distributivă ” conform căreia, fiecărei stări şi clase sociale i se cuvin anumite drepturi şi obligaţii, imuabile.

Toma d`Aquino a fost preocupat şi de analiza rentei funciare. El consideră renta funciară ca fiind absolut necesară pentru ca posesorii de pământ să fie lipsiţi de grija traiului zilnic şi să-şi poată ocupa timpul, potrivit “ funcţiei “ lor fireşti, cu cultivarea orizontului lor spiritual. Cu toate că este un susţinător al economiei naturale, Toma d`Aquino nu exclude schimbul de mărfuri, ci îl consideră ca fiind ceva necesar justificat. Vânzarea şi cumpărarea, afirmă el, au fost introduse pentru folosul comun al societăţii, “ căci unul are nevoie de lucrul altuia şi invers ”. Pentru el, bogăţia este de două feluri, în funcţie de forma pe care o îmbracă: “ bogăţia naturală ”, adică hrana, bunuri de uz personal, animale, pământ şi “bogăţia arficicială ” formată din aur şi argint şi care nu trebuie “ să domine ” pe om. Toma d`Aquino încearcă şi o definire a aşa-numitului “ preţ just ” al mărfurilor. Acest “preţ just” cuprinde totalitatea cheltuielilor efectuate pentru producerea mărfurilor ce vor face obiectul schimbului, cat şi venitul corespunzător stării sociale a participantului la schimb, venit care să le asigure acoperirea nevoilor de consum corespunzătoare rangului şi stării lor sociale. Deoarece, “preţul just” nu se putea realiza pe piaţă, el trebuia asigurat de către stat prin aşa numitele: “commurus aestimatio”, adică o serie de reguli menite să conserve rangul, privilegiile şi beneficiile participanţilor la schimb.

În concepţia lui d`Aquino, statul nu poate asigura fericirea cetăţenilor săi, decât în măsura în care el se subordonează acestora, împreună cu întregul său ansamblu de instituţii politice statale de cerinţe, de norme juridice de care el se serveşte în înfăptuirea politicilor sale.

Totodată sunt evidenţiate, potrivit lui d`Aquino, cinci forme de guvernământ care ar exista în societate: monarhia, oligarhia, aristocraţia, democraţia şi o formă mixtă rezultată din îmbinarea aristocraţiei cu democraţia. Acestor forme de guvernământ le-ar corespunde o serie de legi, şi anume: o lege eternă, o lege naturală, o lege umană şi o lege divină.

Împotriva acestei concepţii dezvoltate de Toma d`Aquino şi, în general de toţi ceilalţi adepţi ai bisericii şi dogmaticii catolice, se vor manifesta masele oprimate sub formă protestatară, prin aşa-numitele “erezii”.

Împotrivirea faţă de ideologia şi cunoştinţele catolicismului medieval a cunoscut acest protest mai mult sau mai puţin activ, ce a variat de la o ţară la alta, în funcţie de momentul istoric respectiv. Spre exemplu, în Anglia este cunoscută “Răscoala lui Nat Tyler”, meşteşugar englez care în 1381 a reunit sub conducerea sa ţăranii nemulţumiţi şi i-a ridicat la luptă împotriva nobililor şi a privilegiilor acestora. Ideologul răscoalei, preotul John Bale, a întocmit o serie de revendicări, dintre care amintim: confiscarea averilor mânăstireşti şi împărţirea lor ţăranilor; desfiinţarea iobăgiei; comunitate de averi şi egalitate deplină.

Aproape 150 de ani mai târziu, în Germania are loc “Războiul ţărănesc“ (1525) condus de Thomas Muenzer. Ideile economice ale acestui războiu ţărănesc sunt expuse sub forma ereziei. În Cehia, în anul 1409 are loc “mişcarea husită”, după numele mentorului său, Jan Hus, care avea drept principală revendicare, organizarea pe bază de obşte a vieţii social-economice. Şi în Răsăritul Europei se vădesc, de asemenea erezii, îndreptate spre biserica ortodoxă. Astfel, în Bulgaria, primele decenii ale sec. al X-lea aduce în prim plan, “mişcarea bogomilită”, având ca fundament o doctrină creştină bazată pe dualismul dintre bine şi rău, pe critica feudalismului, mişcare larg răspândită apoi, până în sec. al XVI lea în întreaga Peninsulă Balcanică şi Rusia. În Transilvania sunt cunoscute de asemenea “Răscoala de la Bobâlna” (1437), care avea ca principală revendicare limitarea domeniilor feudale şi îmbunătăţirea situaţiei maselor ţărăneşti, precum şi “Războiul ţărănesc” al lui Gheorghe Doja (1514) care avea înscris în programul său, ca principală revendicare: “surparea tiraniei nedrepte a nobilimii”.

Spre deosebire de feudalismul european, cel asiatic, se remarcă prin multiple particularităţi, destul de pronunţate, cum este cazul Chinei, Indiei şi Orientului Arab.

Apariţia feudalismului în China se situează între sec. III-II î.e.n. Statul feudal chinez mai păstrează şi în această perioadă forma dispoziţiilor orientale, cu un puternic aparat birocratic. În China, ca şi în cazul Indiei şi al Arabiei (cu anumite rezerve), legătura dintre politică şi religie este foarte strânsă. Religia se transformă într-o puternică armă ideologică îndreptată spre apărarea şi conservarea relaţiilor feudale. Prin urmare, şi în această parte a lumii, protestul manifestat faţă de societatea feudală va îmbrăca în linii mari forma “ ereziilor ”.