Gestiunea financiară a inteprinderii

În strânsa legatura cu celelalte functiuni ale întreprinderii, functiunea financiarcontabila are rolul de a asigura apararea, cresterea si consolidarea patrimoniului întreprinderii.În aceasta sfera se includ toate deciziile legate de realizarea investitiilor si finantarea acestora, evidenta productiei si a cheltuielilor, precum si repartizarea si utilizarea profitului realizat. Activitatile principale care fac parte din sfera acestei functiuni sunt: :

- analiza financiara a întreprinderii în vederea diagnosticarii situatiei financiare. Pentru aceasta se utilizeaza informatiile de sinteza cuprinse în bilantul contabil si contul de rezultate;

- previziunea financiara care, pe baza unor ipoteze referitoare la situatia economica generala, conduce la elaborarea unor planuri financiare pe termen mediu si lung, a bugetelor de venituri si cheltuieli specifice fiecarei activitati a întreprinderii;

- fundamentarea deciziilor de investitii si de finantare a acestora astfel încât disponibilitatile banesti ale întreprinderii sa-si gaseasca cea mai rentabila utilizare în viitor;

- asigurarea legaturii întreprinderii cu piata financiara si cu diferitele organisme ale acesteia, în vederea mobilizarii eventualelor capitaluri disponibile ale altor agenti economici (fizici sau juridici) pentru dezvoltarea si cresterea economica a întreprinderii;

- gestionarea riguroasa a activelor financiare ale întreprinderii,negocierea eventualelor credite, asigurarea unei capacitati de plata corespunzatoare desfasurarii ritmice a activitatilor de productie si comerciale;

- realizarea politicii rezultatelor întreprinderii, repartizarea si utilizarea profitului net conform hotarârilor adunarii generale a actionarilor etc.

1. Instrumente si indicatori de analiza financiara

Analiza financiara a întreprinderii are ca scop sa determine "performanta" întreprinderii la un moment dat (de regula, la încheierea unui exercitiu financiar). Pentru realizarea acestui scop, sunt utilizate doua instrumente contabile: bilantul si contul de rezultate (contul de profit si pierderi).

Bilantul sintetizeaza starea patrimoniala a întreprinderii la un moment dat si descrie separat elementele de Activ (A) si Pasiv (P). Activul se compune din bunurile detinute de întreprindere si creantele acesteia, iar Pasivul cuprinde capitalurile proprii si datoriile contractate de întreprindere si nerambursate înca. Diferenta între Activsi Pasiv (A-P) se numeste "situatie neta" a întreprinderii (averea actionarilor sau activul neangajat în datorii). Situatia neta (SN) poate fi pozitiva, caz în care reflecta o gestiune economica sanatoasa (o crestere a bogatiei întreprinderii) sau negativa, aratând o depasire a activului de catre datorii (situatie falimentara).

Bilantul reflecta echilibrul financiar al întreprinderii la un moment dat. Fiecare element al activului reprezinta o "alocare" de fonduri banesti, structurate dupa gradul lor de lichiditate (posibilitatea de a fi transformate în bani). Astfel, imobilizarile necorporale (brevete, licente, studii, marci de fabrica si alte drepturi de autor) sunt cele mai putin lichide; imobilizarile corporale (terenuri, cladiri, utilaje etc.) au o lichiditate superioara activelor necorporale, iar imobilizarile financiare (titluri de participatie, împrumuturi acordate pe termen lung) sunt cele mai lichide. Datorita rotatiei relativ lente a capitalurilor investite în astfel de active ele se numesc si "alocari permanent” (stabile). Activul cuprinde, de asemenea, activele circulante (stocuri, creante, disponibilitati), mult mai lichide decât imobilizarile, numite si "alocari temporare", la care recuperarea capitalurilor investite se face la încheierea exercitiului.

Cealalta parte a bilantului, Pasivul , reflecta sursele de provenienta a capitalurilor proprii (CP) si împrumutate. Pasivele sunt structurate dupa gradul lor de exigibilitate (scadenta la un termen dat). Astfel, întâi se înscriu în pasivul bilantului capitalurile proprii, apoi cele din reinvestiri ale acumularilor anterioare (rezerve) si cele provenite din surse publice (subventii). Aceste elemente au un termen de scadenta îndepartata si constituie "surse permanente". În aceasta categorie pot fi incluse si datoriile pe termen lung. Datoriile pe termen scurt (credite, furnizori, clienti etc.) au un grad sporit de exigibilitate si sunt numite "surse temporare".

Alocarile permanente trebuie sa fie, în principiu, acoperite din surse permanente. Diferenta între sursele permanente si alocarile permanente constituie "fondul de rulment" (FR) al întreprinderii:

FR = (CP + Datorii) -Imobilizari nete (fara amortizari) Fondul de rulment este expresia echilibrului financiar al întreprinderii, fiind utilizat pentru înnoirea stocurilor si creantelor. Alegerea între diferitele posibilitati de utilizare (pentru investitii, productie, titluri) este o problema cheie a gestiunii financiare a întreprinderii. Uneori, fondul de rulment poate fi si