Global Finance Past and Present

Economia globală - Trecut şi prezent

Globalizarea a fost răspândită în toate pieţele financiare globale în ultimii 10 ani; ea a avut o evoluţie bună începând cu secolul XIX, dar s-a prăbuşit în 1914 şi a renăscut la sfârşitul secolului XX. Procesul de globalizare a economiei mondiale a început la mijlocul anilor '80, a căpătat noi valenţe şi adepţi în deceniul '90 şi continuă în prezent să se manifeste cu putere, deşi are de înfruntat concepţii regionaliste şi naţionaliste.

În acest articol se realizează o analiză comparativă – în prezent şi la origine – ce reflectă schimbarea etapei şi a priorităţilor, sau altfel spus “maturizarea” procesului de globalizare.

Globalizarea a contribuit la derularea afacerilor pe pieţele regionale sau pe piaţa globală şi reprezintă o sursă de inspiraţie pentru dezvoltarea economică şi socială.

Aşa cum afirma şi Thomas Friedman, autorul lucrării "The Lexus and the Olive Tree: Understanding Globalization": globalizarea este integrarea la nivel mondial a pieţelor financiare, statelor naţiune şi a tehnologilor în cadrul unei pieţe libere capitaliste la o scară nemaiîntâlnită până în prezent.

Globalizarea economică este un proces istoric, rezultatul inovaţiilor şi al progresului tehnologic. Fiecare formă de organizare a lumii, are potenţialul său de libertate, de creaţie, de pericol. Lumea statelor naţiune bine constituită şi suverane este de asemenea lumea mai multor războaie mondiale.

Înălţarea şi prăbuşirea globalizării

În secolul XIX finanţele internaţionale erau direct descendente a predecesoarelor din secolul XVII şi erau dominate de Londra şi Amsterdam.

Volumul capitalului era mic şi a fost restricţionat pentru finanţele din Europa, progresul tehnologic era şi el lent. Odată cu dezvoltarea pieţei financiare globale şi a uneltelor asortate, progresul tehnologic era pe cale să se schimbe în câteva decenii.

Economia anului 1913 a fost vast diferită de cea a începutului de secol XIX. Această economie a implodat sub povara celor două războaie mondiale şi a marii crize economice cât şi sub tensiunile politico-economice. Fluxul liber de bunuri, oameni şi capital a fost aproape oprit până la mijlocul anilor 1930.

În 1944, John Maynard Keynes şi Harry Dexter White au pus bazele Fondului Monetar Internaţional.

Pe data de 22 iulie 1944 se încheia în SUA, Conferinţa de la Bretton Woods, care punea bazele unui nou sistem monetar mondial sub controlul SUA, centrat pe dolarul american. Cealaltă alternativă, propusă de unul din arhitecţii conferinţei, economistul englez John Maynard Keynes, de înfiinţare a unei bănci mondiale centrale care ar fi emis o monedă internaţională numită Bancor, a fost respinsă.

După ce sistemul Bretton Woods a rezolvat tensiunea presiunii balanţei de plăţi, un nou ordin a început să apară, dar chiar şi atunci, acesta a fost doar satisfăcător. Rezolvarea a început când a devenit limpede că pentru susţinerea comerţului la un volum care să permită crearea de beneficii economice care să conteze, tranzacţii cu plăţi mari trebuiau să fie permise. Menţinerea cursului valutar a trebuit să fie ajustat în mod regulat.

Aceasta era o soluţie pentru criză, dar conducea în timp la întrebări cu privire la design-ul pe ansamblu a arhitecturii financiare globale. Câştigurile potenţiale din deschiderea financiară începeau să devină aparente pe măsură ce ţările în curs de dezvoltare, în marea lor parte, au oprit fluxurile dinspre economiile dezvoltate, acest lucru făcându-se prin barierele financiare.

Sistemul conceput la Bretton Woods a funcţionat, fără probleme, până în 1971, când inflaţia din SUA şi un crescând deficit comercial, la care se adăugau imensele cheltuieli militare, au erodat valoarea dolarului.

Fondatorii Fondului Monetar Internaţional: Harry Dexter White şi John Maynard Keynes

Principalii arhitecţi ai sistemului Bretton Woods, şi ai Fondului Monetar Internaţional, au fost Harry Dexter White şi John Maynard Keynes.

Keynes a fost un economist englez ce a avut un impact enorm asupra gândirii economice globale, în ciuda faptului că multe din teoriile sale economice au fost complet discreditate. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a cerut dizolvarea BIS [The Bank for International Settlements] deoarece era dominată de operatori nazişti. După război însă, atunci când desfiinţarea a fost mandatată de către Congres, a argumentat împotriva dizolvării în aşteptarea creării Fondului Monetar Internaţional şi Băncii Mondiale. Motivul invocat a fost prea des folositul slogan “Dacă o închidem prea devreme, sistemul financiar mondial se va prăbuşi.” Instinctele globaliste ale lui Keynes l-au îndemnat pe acesta să militeze pentru o unitate monetară mondială, numită Bancor, ce urma să fie administrată de către o bancă centrală globală. Această idee pur şi simplu a căzut.

Harry Dexter White a fost de asemenea considerat un economist sclipitor. În 1942 a fost numit asistent al lui Henry Morgenthau, Secretarul Trezoreriei. A rămas asistentul de încrederea al lui Morghenthau de-a lungul mandatului său, şi a fost un gălăgios militant împotriva BIS. După prăbuşirea Uniunii Sovietice în 1991, documente cu informaţii odată secrete au fost făcute publice şi au clarificat şi mai mult situaţia. White nu a fost doar un spion printre cei 50 şi ceva identificaţi că ar fi spionat în America, ci era chiar spionul de vârf al URSS în Statele Unite.