Globalizare Pro-Contra

Rădăcinile istorice ale conceptului de globalizare

1.1. Vârsta „civilizaţiei globale” în interpretări noi

De-a lungul ultimelor două decenii, o serie de transformări radicale intervenite în economia mondială au generat largi comentarii, purtate îndeosebi pe marginea creşterii explozive a şomajului, a ritmurilor necontrolate ale inflaţiei, dobânzilor sufocante, crizei datoriei externe, evoluţiei contradictorii a procesului integrării economice, meandrelor comerţului internaţional, deficitelor bugetare, uluitoarelor modificări tehnologice, intensificării concurentei, degradării mediului înconjurător etc., toate, la un loc, alcătuind un pachet masiv de probleme a căror rezolvare n-a fost considerata, întotdeauna, mulţumitoare. Economiştii au încercat diverse soluţii de răspuns, dar, de fiecare data, ceva i-a împiedicat sa meargă până la capăt. Fie că forţele schimbării erau atât de puternice şi dinamice încât nu mai ofereau răgazul necesar sedimentării unor concluzii, fie în aparatul conceptual oferit de ştiinţa economica nu mai corespundea noilor condiţii, dovedindu-se insuficient, sau, în bună parte, depăşit. Treptat, teoria economică a simţit nevoia folosirii unor noi concepte, capabile să explice, cu o acurateţe mai mare, enormele transformări intervenite în ultimul timp în economia mondială. Unul dintre aceste concepte, care a contribuit efectiv la înţelegerea naturii şi consecinţelor tuturor acestor schimbări, a fost tocmai cel de globalizare economică.

Globalizarea economiei nu reprezintă nici pe departe un fenomen absolut nou. Primele simptome ale acesteia au apărut cu mult timp in urmă, deşi este pretenţios şi chiar riscant să-i atribuim, în fazele sale incipiente, aceleaşi conotaţii valabile astăzi. Fenomenul s-a dezvoltat, însă, treptat, cunoscând etape distincte de evoluţie, până în momentul în care n-a mai putut fi explicat prin vechile şabloane cu care ne obişnuise economia clasică şi chiar neoclasică. Adâncirea legăturilor dintre noii actori ai economiei mondiale a atins la un moment dat un asemenea nivel, încât întregul sistem categorial al economiei politice a trebuit să fie revăzut şi restructurat, în scopul oglindirii mai clare a noilor realităţi intervenite în relaţiile economice internaţionale. Este adevărat că, o lungă perioadă de timp, manifestarea acestor relaţii de interdependenţa economică n-au pus cu atâta acuitate problema găsirii unor definiţii noi, menite să refacă din temelii vechea structură categorială intrate în rutină. Din acest punct de vedere, globalizarea poate fi considerată ca un concept nou, născut pe fondul evoluţiei vertiginoase a evenimentelor economice, caracteristice ultimei părţi a secolului al douăzecilea şi atingerii pragului mediatizatului an 2000.

Fiind un concept relativ nou, globalizarea n-a beneficiat de la început de o definiţie clară. Dovada cea mai concludentă o constituie faptul că, de-a lungul mai multor ani, ea a fost abordată din mai multe unghiuri de vedere, fiind adesea controversată. Primele momente, trepte de formalizare ştiinţifică au fost, în ultimă instanţă, o încercare de stabilire a unei legături între ceea ce am putea numi transnaţional şi ‚conştiinţă globală’ a popoarelor. Fireşte, ambele formulări sunt destul de stângace, dar, pentru început, ele au fost folosite drept argument în semnalarea existenţei unui sistem internaţional de relaţii menite să sensibilizeze opinia publică asupra protecţiei mediului natural, stabilirii unor obiective economice comune cu scopul eradicării sărăciei din lume, intensificării schimburilor de mărfuri şi servicii pe baze mai echitabile, afirmării unor valori culturale care au intrat demult în patrimoniul omenirii ş.a.m.d. Nu au lipsit, în acest context, nici încercările de unificare a unor religii, deşi, până la urmă, religia s-a dovedit a fi unul dintre factorii cei mai dificili în procesul globalizării.

Totuşi, semnificaţia termenilor în cazul de faţă nu a fost defel lipsită de importanţă. Sentimentul, tot mai larg împărtăşit, potrivit căruia lumea alcătuieşte un întreg, a prins rădăcini adânci, în primul rând pe planul conştiinţei comune. În cadrul acestui întreg au crescut enorm legăturile între sistemele naţionale, ceea ce a adâncit procesul de interdependenţă dintre ele. Componenta principală a acestui proces a constituit-o, fără îndoială, interdependenţa materială, deşi nici latura culturală nu trebuie neglijată. Astfel, intensificarea ‚conştiinţei comune’ este prezentată în literatura de profil ca fiind un fenomen nou, datorită căruia a fost necesară redefinirea unor concepte economice, politice şi militare în termenii „ordinii mondiale”, „recesiunii internaţionale”, acreditându-se chiar ideea de „produs mondial”, sau dacă ne referim la poluare, sub forma unei chemări de „salvare a planetei”.

Creşterea „conştiinţei globale” a alimentat treptat convingerea că lumea poate fi reprodusă ca un singur sistem. Tot mai mulţi oameni politici şi de ştiinţă consideră că, în ciuda unor divergenţe mai mult sau mai puţin semnificative, lumea a devenit mai unită în faţa marilor primejdii care ar putea să ducă la dispariţia vieţii pe pământ. Din păcate, problemele acestea mai sunt încă tratate la nivel de principii, adeseori repede date uitării, pentru că am risca foarte mult dacă am crede că s-a creat deja un consens asupra lor, iar oamenii sunt din ce în ce mai decişi asupra a ceea ce au de făcut în viitor. Dimpotrivă, pe fondul acestei tendinţe, sunt destul de mulţi cei ce încearcă să relativizeze importanţa sistemelor naţionale, adoptând cu uşurinţă un punct de vedere supranaţional.