Grupări regionale în Oceania și Australia

INTRODUCERE

Grupările regionale constituie o realitate a lumii contemporane. Aşa cum sublinia şi Armando Toledano Laredo, în fond, miza integrării o reprezintă omul cu demnitatea şi libertatea sa, exprimate pe vaste spaţii integrate, democratice, viabile economic şi juste social. Privite la ansamblul mondial, ele sunt foarte numeroase şi foarte diferite ca dimensiune şi grad de integrare. Practic, fiecare stat face parte dintr-o grupare sau acord de cooperare.

Problema care se pune, o reprezintă nu numărul acestor grupări sau asociaţii ci rolul lor în dezvoltarea economică a fiecărei naţiuni şi a lumii, în general. În ultimile cinci decenii, încercările de integrare au fost multiple. Unele au avut succese foarte mari în plan economic, politic sau militar, altele au rămas la faza de proiect sau au eşuat.

* * *

Prezenta lucrare va face referire la câteva grupări regionale, considerate sugestive pentru explicarea rolului integrării regionale în evoluţia lumii contemporane: APEC, COMESA, ECCAS, ECOWAS, SADC şi alte grupări din Africa. În cadrul lucrării a fost analizată detaliat gruparea regională APEC, celelate grupări fiind abordate mai succint datorită faptului că procesul de regionalizare este foarte lent şi în special succesele sunt nesemnificative.

CAPITOLUL 1

PROCESUL DE INTEGRARE ECONOMICĂ REGIONALĂ ÎN ZONA ASIA-PACIFIC

Ca răspuns la creşterea interdependenţei dintre economiile din zona Asia-Pacific şi ca urmare a nevoii acestor economii de a fi dinamizate şi de a-şi dezvolta spiritul comunitar, a fost înfiinţată, în urmă cu aproape un deceniu şi jumătate, Organizaţia APEC (Asian Pacific Economic

Cooperation).

Membrii APEC au un PIB reunit de aproape 16 trilioane de dolari şi întrunesc aproximativ 42% din comerţul mondial. În ultimul deceniu, APEC a fost principala organizaţie economică din zona care a promovat comerţul deschis şi cooperarea economică. Rolul APEC a crescut în ultimii ani şi acum aceasta se implică atât în chestiuni economice (liberalizarea comerţului, facilitarea afacerilor, colaborare economică şi tehnică), cât şi în rezolvarea unor probleme sociale (protecţia mediului înconjurător, educaţie, drepturile femeilor în societate).

Apariţia organizaţiei este consemnată în 1989, când a avut loc în Australia întrunirea miniştrilor comerţului şi afacerilor externe din 12 ţări de pe ambele maluri ale Pacificului, pentru a stabili diverse mijloace de înlesnire a cooperării internaţionale în această regiune ce se dezvolta atât de rapid. Atunci s-a decis înfiinţarea organizaţiei APEC, ai cărei 12 membri fondatori au fost Australia, Canada, Brunei, Indonezia, Japonia, Coreea de Sud, Malaezia, Noua Zeelandă, Filipine, Singapore, Thailanda şi SUA.

În 1993, SUA au găzduit prima întrunire anuală a liderilor ţărilor membre APEC, la Blake Island, lângă Seattle, cu scopul declarat de a da un nou imbold liberalizării comerţului, a promova spiritul de comunitate, creşterea economică şi dezvoltarea echitabilă.

Între 1989 şi întrunirea din SUA din 1993, APEC a acceptat şase noi membri. În noiembrie 1991, trei noi membri au fost primiţi în organizaţie: Republica Populară Chineză, Hong Kong şi Taiwan. În noiembrie 1993, organizaţia a acceptat ca noi membri Mexicul şi Papua Noua Guinee, decizând că Chile va deveni membru cu drepturi depline în 1994.

Peru, Rusia şi Vietnam au fost ultimele ţări incluse în organizaţie, în noiembrie 1998.

Astfel, APEC cuprinde în prezent 21 de membri.

Încă de la înfiinţarea organizaţiei, APEC nu s-a considerat o grupare de ţări, ci mai degrabă o grupare de economii, acest termen subliniind faptul că obiectul de activitate al organizaţiei este preponderent economic, nu politic. Această grupare constituie un forum de consultări libere, fără o structură organizaţională complicată sau o birocraţie dezvoltată care să îl susţină.

Organizaţia pentru Cooperare Economică în zona Asia-Pacific operează prin consens. În anul 1991, statele membre s-au angajat în conducerea activităţilor lor şi a programelor lor de muncă pe baza unui dialog deschis, în care se pune accent pe respectul reciproc în ceea ce priveşte punctele de vedere ale tuturor participanţilor.

Organele de conducere ale organizaţiei sunt Consiliul de Miniştri, Consiliul Consultativ şi Secretariatul.

În cadrul Consiliului de Miniştri, funcţia de conducere este asigurată anual, prin rotaţie, de un reprezentant al statelor membre. Statul care deţine preşedinţia este şi responsabil cu găzduirea întrunirilor anuale ministeriale (între miniştrii afacerilor externe ai celor 21 de state).

Ţările membre ale APEC-ului au găzduit o serie de întruniri la nivel înalt pe teme privind educaţia, energia, mediul, finanţele, resursele umane, cooperarea tehnologică, sprijinirea întreprinderilor mici şi mijlocii, telecomunicaţii, transporturi.

În 1995, liderii ţărilor membre APEC au format un Consiliu Consultativ permanent, compus din câte trei reprezentanţi ai fiecărei ţări, pentru a asigura desfăşurarea consultărilor privind implementarea planurilor de acţiune ale APEC şi stabilirea priorităţilor afacerilor specifice (de exemplu, în sectorul privat).

Preşedinţia acestui Consiliu este încredinţată anual, prin rotaţie, unui reprezentant al uneia dintre ţările membre. În 2002, preşedintele Consiliului Consultativ a fost Javier Prieto, Vice Preşedintele Afacerilor Externe din Mexic.

Acest consiliu a prezentat 6 rapoarte membrilor APEC, pe tema "APEC înseamnă Afaceri" ("APEC Means Business"), conţinând recomandări specifice pentru îmbunătăţirea afacerilor regionale şi pentru extinderea comerţului şi atragerea investiţiilor în regiune.

Raportul Consiliului Consultativ pe anul 2001 s-a focalizat pe propuneri care să-i ajute pe membrii APEC să-şi păstreze economiile competitive, în ceea ce priveşte liberalizarea schimburilor, pe facilităţi acordate pentru construirea unor sisteme fiscale mai puternice, pe îmbunătăţirea accesului la noi tehnologii.

Secretariatul APEC, localizat în Singapore, cuprinde 23 de diplomaţi, secondaţi de reprezentanţi ai economiilor statelor membre şi 20 de cadre din regiunea respectivă.

Obiectivele şi strategiile organizaţiei au fost stabilite cu ocazia întâlnirilor anuale de la mijlocul deceniului trecut.

Astfel, în 1994, la Bogor, în Indonezia, liderii ţărilor membre au stabilit scopul principal al organizaţiei, acela de a forma până în 2020 cea mai mare zonă de comerţ liber şi investiţii libere din lume. Această provocare a devenit cunoscută sub denumirea de "Obiectivele de la Bogor".

Se consideră că economiile dezvoltate îşi vor realiza aceste obiective până în 2010, iar cele în dezvoltare le vor urma în 2020.

Un an mai târziu, în 1995, în Japonia, liderii au aprobat Agenda de Planuri de la Osaka. În cadrul acestui plan, APEC a stabilit trei piloni principali ai cooperării sale internaţionale: liberalizarea comerţului şi investiţiilor, facilitarea comerţului, cooperarea economică şi tehnică.

Primul pilon, liberalizarea comerţului şi investiţiilor constă în acordul fiecărui membru de a liberaliza economia ţării într-un anumit domeniu al schimbului şi investiţiilor. Principalele instrumente utilizate sunt planurile de acţiune individuale, pe care fiecare naţiune e datoare să le urmeze şi să le prezinte, şi planurile de acţiune colective. Fiecare plan include detalii despre sectoarele specificate în Agenda de Acţiuni de la Osaka: tarife vamale, măsuri netarifare, servicii, investiţii, proceduri vamale, drepturi de proprietate intelectuală, standarde de calitate, libera deplasare a oamenilor de afaceri etc.