Imbunatațirea Mediului Economic pentru imm-uri în Urma Aderării României la Uniunea Europeana

1. Introducere

1.1. Integrarea economică europeană

Integrarea economică europeană a debutat în perioada postbelică, cuprinzând ţări de pe întreg mapamondul, atât dezvoltate, cât şi în curs de dezvoltare.

De la o zonă la alta a economiei mondiale există deosebiri în ceea ce priveşte momentul declanşării procesului de integrare, ritmul evoluţiei sale, formele concrete de manifestare şi, mai ales, performantele obţinute.

Cel de-al doilea război mondial a avut urmări devastatoare. A fost firesc, de aceea, ca după sfârşitul sau, să apară o puternică voinţă politică de apropiere între state, de cooperare internaţională. Niciodată acest proces nu a cunoscut o amploare atât de mare.

Desigur, numai voinţa politic n-ar fi fost suficienta pentru a genera un astfel de fenomen. Cooperarea economică internaţională este un rezultat al adâncirii diviziunii mondiale a muncii, a specializării internaţionale şi, pe acest temei, a creşterii interdependenţelor dintre economiile naţionale.

Prima impresie a acestor tendinţe a fost apariţia, in 1945, a Sistemului Naţiunilor Unite, incluzând numeroase instituţii cu vocaţie universală, având la bază cooperarea internaţională.

În Europa, la 16 aprilie 1948, se semnează Convenţia privind crearea “Organizaţiei Europene de Cooperare Economica” (OECE), organizaţie cu caracter consultant care îşi propune introducerea unor programe pentru încurajarea cooperării în direcţia liberalizării comerţului şi a unui sistem de plăţi multilateral care sa facă posibilă revenirea la libera convertibilitate monetară. Eforturile organizaţiei se concretizează in 1950, odată cu înfiinţarea Uniunii Europene de Plaţi (UEP) şi adoptarea unui Cod al Liberalizării Comerţului pe baza căruia să se realizeze reducerea şi eliminarea restricţiilor cantitative la import între statele membre.

Integrarea economică inter-statală privită ca un proces obiectiv stă, înainte de toate, un proces de cooperare internaţională. Din acest punct de vedere organizaţiile integrationiste inter-statale se aseamănă cu cel din Sistemul Naţiunilor Unite. Ambele tipuri de organizaţii pun la baza activităţii lor principiile dreptului internaţional. Organizaţiile integrationiste nu au luat naştere prin folosirea forţei sau a ameninţării cu forţa, ci prin liberul consintământ al statelor interesate.

Cele doua tipuri de organizaţii se bazează pe o cooperare multinaţională instituţionalizată. Instituţiile respective au fost create pentru coordonarea activităţilor desfăşurate pe multiple planuri, deosebindu-se, însa, de cele din Sistemul Naţiunilor Unite.

Din punct de vedere al sferei geografice, primele au un caracter regional sau chiar subregional, şi nu universal, cum este cazul in marea majoritate a celor din a doua categorie. O zonă geografică mai restrânsă înseamnă şi o problematică limitată la un număr mai redus de state membre, ceea ce simplifică alegerea unei strategii adecvate de dezvoltare şi oferă şanse mai mari de realizare a unor performante notabile.

Atributele instituţiilor specifice celor două tipuri de organizaţii nu sunt identice. Cele din cadrul organizaţiilor integrationiste, pe lângă dreptul de a încheia Tratate şi Acorduri, au un important rol legislativ şi de control; ele s-au dovedit mai eficiente în traducerea în fapt a obiectivelor fixate şi în auto-perfecţionarea lor. Ritmul şi amploarea transformărilor instituţionale au fost superioare în cadrul oganizaţiilor integraţioniste. În consecinţă, structurile acestora au evoluat mai repede, au fost mai dinamice.

O trăsătură distinctivă a organizaţiilor integraţioniste constă în raportul specific dintre statele membre şi instituţiile comunitare pe linie decizională. Astfel, se remarcă tendinţa ca primele să renunţe la o parte din prerogativele lor în favoarea celor din urmă. Acest lucru este liber consimţit şi are drept scop eficientizarea actului de decizie la nivelul organizaţiei.

În fine, specific pentru o organizaţie integraţionistă este şi modul de acceptare a membrilor. În timp ce la ONU orice stat care se angajează să respecte Carta Naţiunilor Unite este primit ca membru, indiferent de nivelul sau de dezvoltare, cât de sărac sau cât de bogat ar fi, în cazul unei organizaţii integraţioniste, statele candidate trebuie să îndeplinească anumite standarde prevăzute în ceea ce se cheamă “acquis”-ul comunitar.

Putem spune, deci, că organizaţia economică integrationistă interstatală ar putea fi definită drept o entitate rezultată dintr-un proces de cooperare multilaterală instituţionalizată, care are drept scop crearea unui spaţiu economic unificat capabil să genereze un efect multiplicator. Raţiunea economică a creării unei organizaţii inter-statale, elementul său de atracţie cel mai important, constă în faptul că performanţele obţinute în cadrul organizaţiei sunt superioare sumei rezultatelor realizate de fiecare ţară în parte, înainte de aderare.

O astfel de organizaţie presupune:

- Existenţa unor interese comune şi, pe baza lor, a liberului consinţământ al părţilor.

O stare de adecvare a economiei statelor aflate în curs de integrare.

“Organizaţia integrationistă inter-statală este chemată să înlăture disciminările din interiorul ei şi, tot odată, să asigure securitatea economică şi politică a membrilor proprii.”

Pe planul relaţiilor economice internaţionale, apariţia acestor noi entitatea, pe rangă o serie de avantaje pe care le oferă, prezintă şi un risc, acela de a promova discriminarea şi, de aici, declanşarea unor adevărate războaie comerciale. O bună cooperare poate reduce sau chiar elimină acest risc.