Impactul ecomomic al poluării

1. Introducere

Problemele legate de aparitia poluarii nu constituie fenomene cu orice pret. Toate societatile omenesti au luat nastere si s-au consolidat transformand mediul lor natural intr-o maniera adesea ireversibila. Odata cu acelerarea procesului de industrializare, impacturile asupra mediului s-au inmultit si au devenit tot mai amenintatoare pentru mediul local, iar apoi s-au amplifcat la nivel planetar. Toate activitatile economice contribuie la aceasta degradare de indata ce deseurile provenite din acestea (metalele grele, pesticidele, detergentii, gazele toxice) numai pot fi absorbite si reciclate pe cale naturala.

Acest process de transormare a resurselor energetice a permis industrializarea oferind posibilitatea unei substituiri pe scara larga a muncii omenesti prin masini, unei disponibilitati aproape nelimitate de materiale, unei cresteri fara precedent a schimburilor economice pe baza dezvoltarii transporturilor.

In aceste conditii dilema omenirii este clara. Daca toate tarile se vor ambitiona sa duca un mod de viata in stil American, o populatie de 10 miliarde de locuitori se va afla in perspectivele anului 2050 in fata necesitatii de a dispune anual de 80 de miliarde t.e.p., ceea ce inseamna o cantitate de 10 ori mai mare decat cea necesara astazi.

Desi nivelul de viata in Romania se afla inca destul de departe de cel american, aceasta nu inseamna catusi de putin ca pericolele sunt mai reduse in ceea ce ne priveste sau ca nu putem suporta consecintele nefaste ale activitatilor economice sau de alta natura derulate in tarile vecine sau chiar peste ocean.

Pentru economistii clasici, sursa principala de creare a valorii numai este natura, ci munca. Resursele naturale de prim rang cum sunt pamanturile cultivabile incep sa capete limitari absolute (Thomas Malthus) sau relative (David Ricardo) in legarura lor cu cresterea activitatii economice. J.Stuart Mill, iar apoi Karl Marx, arata ca introducerea progresului thnic poseda calitatea de a putea diminua aceste resurse naturale.

Odata cu trecerea de la valoarea reprezentata prin munca la cea reprezentata de utilitate, scoala neoclasica (Vilfredo Pareto), statul resurselor naturale nu se deosebeste de cel al orcarui alt bun. Valoarea acestora depinde de ceea ce agentii economici consimt sa plateasca pentru a le putea folosi.

Incepand cu aparitia lucrarii lui Arthur Pigou intitulata “L’economie du bien-etre” (1920) majoritatea economistilor incep sa apere si sa propage principiul “Pollueur-payeur”, adica internalizarea costului poluarii in costurile de productie.

2. Fundamentele teoretice ale dezvoltarii durabile

De foarte mult timp, omenirea a inceput sa recunoasca faptul ca problemele mediului inconjurator sunt inseparabile de cele ale bunastarii si de procesele economice in general si incearca sa aduca echilibru intre activitatea economica si mediul inconjurator.

Constiinta faptului ca intensificarea activitatii umane sporeste presiunile asupra mediului, fie prin consumul necontrolat de resurse si spatiu, fie prin producerea unor deseuri pe care natura nu le mai poate absorbi fara suferinte a derminat comunitatea internationala sa treaca la initierea si sustinerea unor actiuni concrete pentru preintampinarea, contracararea si eliminarea repercusiunilor factorilor perturbatori ai echilibrului ecologic.

Daca, cauza principala a degradarii ecosferei tine de formele de productie si de consum ale societatii de tip industrial, concluzie unanim recunoscuta, atunci solutiile trebuie cautate tot pe pozitii econimice, fara insa a subdimensiona importanta celorlalti agenti de ordin social, moral, cultural. In logica pur tehnica si economica a dezvoltarii, asa cum a fost ea in general conceputa pana acum, mediul ambient si reusrsele naturale au fost considerate drept simple instrumente ce servesc cresterii economice. O mare eroare de calcul economic, neglijarea costului degradarii si al pagubelor aduse mediului si sanatatii umane, a generat costuri care au trebuit si trebuie supotate de intreaga societate amenintata cu agravarea pericolelor ecologice.

Necesitatea unui process de schimbare a mentalitatilor si a practicilor de productie si consum a fost concretizata intr-un nou concept al dezvoltarii “dezvoltarii durabile”. Termenul de dezvoltare durabila apeleaza notiuni precum “viabilitatea” sau “sustinerea pe termen lung” sau “fiabilitatea”. Aceste notiuni pot capata semnificatii foarte diferite in functie de cei care le folosesc sau de locul unde se folosesc. Cert este că niciodată raritatea resurselor nu a avantajat creativitatea umană şi spiritul de intreprinzător, cerinţe obligatorii pentru prosperitatea unei societăţi.

Cel care a utilizat pentru prima data sintagma de “dezvoltare durabila”a fost premierul Norvegiei, Gro Harlem Brundtland, in anul 1987.Atunci, in calitate de presendinte al Comisiei Mondiale de Mediu si Dezvoltare, el a prezentat raportul ”Viitorul nostru comun”, in care definea dezvoltarea durabila ca fiind ”dezvoltarea care corespunde necesitatilor prezentului, fara a compromite posibilitatea generatiilor viitore de a-si satisface propriile necesitati”.

2.1. Obiective si conditii

Dezvoltarea durabila, viabila si sustinuta din punct de vedere ecologic, promoveaza conservarea si regenerarea resurselor naturale, dezvoltarea tehnologica, cresterea productiei si orientarea investitiilor in armonie care satisface nevoile prezentului fara a compromite capacitatea generatiilor viitoare de a-si satiface propriile lor nevoi.

Obiectivul general al dezvoltarii durabile este de a gasi un optim al interactiunii dintre partu sisteme: economic, uman, ambiental si tehnologic intr-un proces dinamic si flexibil de functionare. Nivelul optim corespunde acelei dezvoltari de lunga durata care poate fi sustinuta de catre cele patru sisteme. Pentru ca modelul sa fie operational, trebuie ca aceasta sustinere sau viabilitate sa fie aplicabila la toate subsistemele ce formeaza cele patru dimensiuni ale dezvoltarii durabile, adica plecand de la energie, agricultura, industrie si pana la investitii, asezarai umane si biodiversitate.